Iașul de alamă. Fanfarele care cântă cu inima

* de la Zece Prăjini la Copou, fanfarele Iașului duc mai departe o muzică vie, crescută în familii, în sate și în sărbători

Există un sunet care nu poate fi confundat cu nimic. Îl auzi înainte să-l vezi. Vine de undeva, dintr-o margine de parc, dintr-o uliță, dintr-o curte de nuntă sau din mijlocul unei sărbători, și schimbă aerul. O trompetă urcă prima, clarinetul îi răspunde, tuba așază pământul sub pași, iar toba bate ca o inimă mare, de sat. Așa sună fanfarele Iașului. Nu ca o muzică pusă să umple un program, ci ca o chemare. Ca o fotografie veche care începe, dintr-odată, să se miște. Oamenii se opresc fără să-și dea seama. Copiii se apropie de instrumente, bătrânii zâmbesc scurt, ca și cum ar recunoaște pe cineva. Iar orașul, pentru câteva minute, pare mai puțin grăbit.

Satele care au crescut muzicanți

Fanfarele nu s-au născut în săli elegante. S-au născut în case, în curți, în familii. În locuri precum Zece Prăjini, Chetriș, Cozmești, Zbereni, Scobinți sau Tătăruși, muzica de alamă nu a fost niciodată doar meserie, a fost moștenire. Instrumentele au trecut din mână în mână. Copiii au învățat întâi să asculte, apoi să țină ritmul, apoi să intre în rând cu ceilalți. În fanfară nu cânți singur, chiar dacă ai solo. Respiri alături de toți, greșești cu ei și o iei de la capăt la fel. De aceea, când o fanfară iese la cântat, nu vine doar o formație. Vine un sat întreg, cu memoria lui, cu nunțile lui, cu hramurile lui, cu drumurile făcute noaptea, cu muzicanți obosiți și mândri, care știu că oamenii nu i-au chemat pentru fundal, ci pentru inimă.

Zece Prăjini, locul unde alămurile au luat drumul lumii

În povestea fanfarelor ieșene, Zece Prăjini trebuie rostit rar, cu respect. Satul din comuna Dagâța a dat una dintre cele mai puternice istorii muzicale ale României: Fanfara Ciocârlia, numele care a dus alămurile Moldovei pe scene internaționale și a făcut lumea să danseze fără să aibă nevoie de traducere. Acolo, muzica are foc. Nu merge, aleargă. Nu povestește liniștit, ci izbucnește. În sunetul fanfarelor din Zece Prăjini se simte o bucurie neliniștită, amestecată cu melancolie, cu grabă, cu dor, cu viață dusă pe muchie și transformată în ritm.

Din aceeași sevă vine și Fanfara „Șukar” Panțîru, una dintre prezențele iubite ale festivalurilor ieșene. Nu cântă ca să fie frumoasă. Cântă ca să aprindă locul.

Chetriș, Cozmești și familiile care țin sunetul viu

Fanfara „Frații Lucan” din Chetriș are alt parfum: cel al muzicii ținute în familie. „La noi, oamenii se cunosc nu doar după nume, ci după felul în care trag aer în piept înainte de o melodie”, spune unul dintre muzicanți. Într-o fanfară de familie, intrările nu se dau doar din semn. Se simt.

La Cozmești, la Zbereni, la Scobinți, la Tătăruși, povestea continuă mai discret, dar la fel de prețios. Fanfarele nu au nevoie de vorbe mari ca să conteze. Ele păstrează ceva ce se pierde repede: bucuria de a cânta pentru oameni, aproape de ei, fără distanță și fără artificiu.

Copou, scena unde orașul își ascultă satele

Când fanfarele ajung în Copou, Iașul își aude din nou rădăcinile. Orașul cu universități, spitale, instituții și festivaluri elegante se întâlnește cu Iașul profund, cel al satelor care au știut să facă din alamă o formă de destin. În parc, muzica nu mai aparține doar muzicanților. Se împrăștie printre tei, printre copii, printre oameni veniți întâmplător și rămași pe loc. Fanfara are această putere rară: adună lumea fără să o roage. Fanfarele Iașului nu trebuie privite ca o nostalgie frumoasă, bună de scos la ocazii, ci sunt vii. Cât timp se mai aude o trompetă la Zece Prăjini, la Chetriș, la Cozmești, la Zbereni, la Scobinți, la Tătăruși sau în Copou, o parte din Moldova încă respiră prin muzică. Și poate acesta este adevărul lor cel mai simplu: fanfarele nu cântă trecutul. Îl fac să bată din nou, pentru câteva minute, în inima celor care ascultă.

Maura ANGHEL