Iașul neștiut. O călătorie printre tăceri și povești ascunse

Dacă te plimbi pe străzile Iașului, simți cum fiecare pas te poartă înapoi în timp, într-o epocă în care casele își deschideau porțile pentru a primi oaspeți, iar ferestrele mari, cu cadre din lemn fin lucrat, priveau cu atenție viața care se desfășura în fața lor. Zidurile scorojite și crăpăturile fine din fațade nu sunt semne ale decadenței, ci mărturii ale trecerii timpului, un timp în care poveștile s-au adunat, strat după strat, formând o arhivă tăcută a trecutului.

Fiecare detaliu arhitectural poartă o amprentă personală. Ușile mari, sculptate în lemn masiv, cu ancadramente bogat ornamentate, își păstrează mândria, în ciuda trecerii anilor. Casele, odinioară locuințe ale unor familii înstărite, stau acum liniștite, învăluite de o aură de mister. Grădinile, cândva îngrijite cu atenție, sunt astăzi locuri sălbatice unde natura își reintră în drepturi, acoperind cu iedera groasă treptele și pereții care odinioară găzduiau întâlniri secrete și discuții aprinse.

Istoria acestor locuri nu este una simplă, ci plină de contraste și de întâmplări surprinzătoare. În curțile acestor clădiri, cândva fastuoase, se ascund povești de curaj, trădare, iubire și suferință. Fiecare colț de stradă, fiecare curte închisă, îți șoptește o frântură de istorie, dezvăluindu-ți o lume ascunsă, dar profund vie.

În cartierul Buneivestiri, ale cărui case sunt, fiecare, o pagină de cultură românească - doar nu degeaba e străbătut de strada numită cândva Română, astăzi Lascăr Catargi -, se află o străduță numită Theodor Pallady. Aparent fără rost, de vreme ce vestitul pictor, prieten al lui Matisse, a locuit mai mult la Paris și, la Iași, pe dealul bucolic al Buciumului. „Puțină lume, însă, știe că, pe această stradelă, șade o casă mare și galbenă, corabie neclintită de furtunile vremilor, care a aparținut bunicului impunător al lui Theodor, alintat Toto. Asprul, dominatorul și veșnic nemulțumitul Toderaș Pallady. Casa, neschimbată, așa cum ni se-arată în desenul pe care i-l va face mai târziu pictorul, are unele dintre cele mai frumoase mascaroane din oraș. Splendidele capete apotropaice, așezate deasupra ferestrelor, își joacă de mai bine de un secol rolul de barieră împotriva blestemelor și nenorocului”, ne spune Sorina Dănăilă, un îndrăgit povestitor urban de la care am aflat tainele multor străzi.

Spre exemplu, știați că în curtea Colegiului Național „Mihai Eminescu”, pe clădirea actualului cămin al școlii, fostă casă a lui Neculai Culianu, unul dintre întemeietorii, în chiar localurile de azi ale liceului, al vestitelor Institute Unite, se înalță un straniu foișor, pe care aproape că nimeni nu-l mai vede și despre a cărui trebuință cine să mai știe? „Acolo papa Culianu își instalase nici mai mult nici mai puțin decât luneta de scrutat cerul înstelat al nopții. Că doar nu degeaba era profesor de astronomie la Universitate, după ce, făcându-și studiile la Paris, îi prezentase, tânăr înflăcărat, Observatorul din Paris înseși împărătesei Franței - Eugenia de Montijo. Un mic observator astronomic pe o clădire școlară... ce poate fi mai original?”, a continuat Sorina Dănăilă poveștile neștiute ale Iașului.

 Multe case din oraș au acoperișuri extrem de particulare, cu streșini de o frumusețe sveltă, susținute în elanul lor către în afară de bârne ce depășesc fațada și între care se nasc firide elegante. Cele mai strălucitoare, însă, și colorate streșini și firide sunt cele de pe fațada Colegiului Național. „Pentru a le vedea, nu trebuie decât să ridicăm privirea. Pe un fond verde turcoaz, ni se înfățișează atunci un șir lung de mici fresce înflorate, zugrăvite cu măiestria filigranului în fiecare spațiu creat între doua streșini. Un buchet ca o ghirlandă eternă, care înveselește neașteptat fațada sobră, de cărămidă roșiatică, a acestui emblematic loc de înaltă învățătură”, a zâmbit povestitorul urban.

Tainele din colțurile tăcute ale orașului

Eiii, dar ce ați spune dacă ați fi invitați să cunoașteți cel mai misterios loc din Iași? Un mic tronson al străzii Cuza-Vodă, cuprins între Piața Selectului și Piața Filarmonicii? „Aici, în ciuda degradării și ruinei, așteaptă să fie văzute unele dintre elementele cele mai enigmatice ale orașului. Capete de zeități ce par a fi fost tăiate de două amazoane cu sabia în mână, așezate în firidele unor frontoane ce sunt doar o scenă și-un decor. Porți de intrare al căror metal e meșteșugit în cel mai autentic stil Art Nouveau. Deasupra lor se deschid uriașe cochilii Saint-Jacques, cu inițiale sibilinice înscrise în căușul lor. Și-apoi, multe căști înaripate și caducee care străpung chiar și stupi ai unor albine harnice și devotate. Câțiva metri, dar plini de semne de întrebare și de povești pe care tramvaiul ni le toarce cu bunăvoință”, ne-a dezvăluit taina Sorina Dănăilă.

Și dacă suntem pe strada Cuza-Vodă, cât mai este până la Mânăstirea Trei Ierarhi, un giuvaer în sine, încastrat în minunate brâie de piatră care-i dau castitatea și strălucirea de mireasă a lui Dumnezeu. Înăuntru, în lumina de miere topită care te învăluie misterios, câteva detalii surprinzătoare. Un iconostas unic, aurit, plin de simboluri mistice, țesute printre liane și vrejuri Art Nouveau. Un mobilier de-o eleganță austeră, dar plin de materiale prețioase și insolite - jad, fildeș, sidef, citrin, email. Și, plutind parcă în razele soarelui care se intersectează la o anumită oră din zi, un policandru maiestuos, de care atârnă, lucru incredibil, imense ouă de struț. „Ce să fi avut în minte, oare, Vasile Lupu când a hotărât această extravaganță pentru biserica sufletului lui? E sigur că el, noul Basileu de la Iași, nu putea face altfel decât să-și ia drept model pe sfânta sfintelor și minunea minunilor, nimeni alta decât Hagia Sofia constantinopolitană. Căci numai acolo mai văzuse el un candelabru cu ouă de struț, mărturisitoare ale magnificenței împărătești”, a mai destăinuit povestitorul urban. La Iași ca la Constantinopol... la o vreme de aur a capitalei Moldovei.

„Priviți hornurile și așteptați să iasă djinnul celor 1001 de nopți”

Pe măsură ce călătoria a continuat pe străzile Iașului, Sorina a ridicat de multe ori ochii, căutând cu privirea hornurile de pe case, de care mereu a fost fascinată. „Oriunde aș merge, ridic privirea și-mi imaginez focul din cămin a cărui căldură deseneaza cu litere de fum poveștile ce se deapănă la gura sobei. La Iași, două rânduri de hornuri mă uimesc mereu. Ele dau măsura trecerii timpului și a evoluției influențelor. Primul rând de hornuri șade pe Baia Turcească, nou restaurată. Atât de stranii, cu forma lor de minaret cu marginile trențuite, ele vorbesc nesmintit despre Ulița feredeielor de altădată, cu băile calde și reci, cu băieșii pricepuți la bătăi cu măturica și la frământat mușchii încordați, cu aerul bezmetic de vremi fanariote, pierdute în aburul hammamurilor și al narghilelor. Priviți hornurile și așteptați să iasă djinnul celor 1001 de nopți. La câțiva pași, doar, în atât de franțuzitul Palat roznovenesc, un alt fel de hornuri, masive și largi, amintesc de cum boierimea fanariotă a trecut, cu greu și cu nostalgie, la obiceiurile occidentale, dând sobele pe șemineele deschise, generoase, încălzind altfel spații mai largi și mai luminoase, cu ferestre înalte ca niște golfuri săpate în zidurile casei și îndreptate către talazurile străzii. Ridicați privirea și vedeți cum pe horn se strecoară fumul fin de țigară al bonjuriștilor pedanți. Căci hornurile vorbesc la înălțime despre tainele caselor, șoptind povești despre mersul lumii...”, a mai spus povestitorul urban, cu gândul la alte călătorii pe alte ulițe neștiute ale Iașului.

Plimbarea prin aceste locuri este o călătorie interioară, o întâlnire cu trecutul uitat, dar încă vibrant. Atmosfera de liniște și melancolie te învăluie, iar zgomotul lumii moderne dispare, lăsând loc unei tăceri pline de sens. Aici, istoria nu este doar o succesiune de date și evenimente, ci o experiență personală, aproape tactilă, pe care o simți în aerul greu, în piatra veche, în arborii bătrâni care păstrează tăcută amintirea unor vremuri apuse.

Maura ANGHEL

Aceste străzi ascunse ne reamintesc că istoria unui oraș nu este doar în monumentele sale mari și bine cunoscute, ci și în locurile umile, departe de ochii mulțimii, în colțurile tăcute unde timpul pare să fi rămas în loc. Explorarea acestor spații este o redescoperire a sufletului orașului, o invitație de a privi mai profund, dincolo de suprafață, și de a descoperi frumusețea fragilă și misterioasă a unor povești nespuse.