La Hadâmbu, oamenii urcă după o minune și coboară cu pace

* la Mănăstirea Hadâmbu, lumânările ard de dimineață până seara, iar oamenii așteaptă în tăcere să ajungă în fața icoanei Maicii Domnului * unii cer vindecare, alții aduc mulțumire * pentru cei osteniți, mănăstirea a ridicat și o casă cu sute de locuri

Mașinile înaintează încet spre Dealul Mare. La capătul drumului, dincolo de zidurile groase ale mănăstirii, se aud clopotele. Oamenii coboară cu sacoșe, sticle pentru apă sfințită, buchete de flori și pomelnice împăturite cu grijă.

Unii vin în familie. Alții urcă singuri, sprijinindu-se într-un baston sau în brațul cuiva mai tânăr. Nu vorbesc mult. În curtea mănăstirii, glasurile scad aproape fără să li se ceară. Pașii se îndreaptă spre biserică, acolo unde se află icoana Maicii Domnului cu Pruncul, socotită făcătoare de minuni.

În fața ei se formează un șir tăcut. O femeie își ține pomelnicul la piept. Un bărbat aprinde două lumânări și rămâne câteva clipe cu mâna sprijinită de marginea sfeșnicului. O mamă îi arată copilului cum să-și facă semnul crucii. Nimeni nu întreabă pentru ce se roagă celălalt. „I-am mulțumit Maicii Domnului că suntem împreună cu familia. Avem necazuri de boală, dar uite că Domnul ne-a mai îngăduit un timp să fim împreună”, soptește Antonela, în timp ce-și șterge o lacrimă cu colțul baticului. La Hadâmbu, durerile nu se povestesc cu voce tare.

Icoana păstrată prin foc și vremuri grele

Icoana Maicii Domnului a fost pictată în anul 1938 de preotul Octavian Zmău și a fost ferecată în argint. În anii comunismului a fost ascunsă, iar după redeschiderea mănăstirii, în 1990, a fost așezată din nou spre închinare.

Tradiția locului păstrează mărturia că, la Boboteaza din 1992, din ochii Maicii Domnului ar fi curs mir. În 2003, un incendiu puternic a cuprins o parte a mănăstirii, însă icoana a rămas neatinsă.

De atunci, oamenii au continuat să vină. Pentru boli, pentru copii, pentru familii destrămate, pentru examene, pentru întoarcerea cuiva plecat departe. Unii se așază în genunchi. Alții ating icoana doar pentru o clipă și se retrag cu ochii umezi, lăsând loc următorului.

Mănăstirea a fost întemeiată în 1659 de boierul Iani Hadâmbu. Biserica veche, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, pare și astăzi o cetate ridicată împotriva timpului.

O casă pentru pelerinii obosiți

Dincolo de biserici și chilii se află Așezământul social-caritabil „Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv”. Clădirea, sfințită în 2019, poate găzdui până la 600 de persoane, iar sala de mese are aproximativ 300 de locuri. Aici sunt primiți pelerini veniți de departe, oameni în vârstă, familii cu posibilități reduse și credincioși care nu mai pot porni la drum în aceeași zi. În perioada pelerinajului la Sfânta Cuvioasă Parascheva, așezământul devine adăpost pentru cei care străbat sute de kilometri până la Iași. Un pat, o masă caldă și o ușă deschisă pot părea lucruri obișnuite. Pentru omul care a mers o zi întreagă, cu boala sau dorul alături, înseamnă însă ocrotire. Spre seară, pelerinii încep să coboare Dealul Mare. Unii duc sticle cu apă sfințită, alții iconițe și flori. Cei mai mulți păstrează tăcerea. Nu se știe câți au primit minunea pentru care au venit. Se vede doar că pașii lor sunt mai liniștiți decât la sosire.

Maura ANGHEL