Paștele pierdut al Iașului. De la mirosul de cozonac din tot cartierul la confortul care ne-a golit sărbătoarea de suflet

Există un fel de durere pe care nu ți-o provoacă marile tragedii, ci lucrurile care dispar încet, aproape fără zgomot. Așa a dispărut și Paștele copilăriei din multe cartiere ale Iașului: nu dintr-odată, nu spectaculos, ci puțin câte puțin, odată cu viețile noastre tot mai grăbite, cu munca fără margini, cu comenzile online și cu iluzia că tot ce ne ușurează traiul ne face și mai fericiți.

Miros de cozonac și sarmale

Cândva, Paștele venea mai întâi în aer. Îl simțeai înainte să-l vezi. Tot cartierul mirosea a cozonac, a vanilie, a sarmale, a pască, a drob, a gospodărie întoarsă pe dos și pusă apoi la loc, curată, pentru sărbătoare. Nu era nevoie de reclame, de vitrine tematice și nici de mesaje cu reducere. Știai că se apropie Învierea fiindcă mirosea a sărbătoare până și pe casa scării.

„Pe vremea copilăriei, tot cartierul mirosea a cozonac și a sarmale. Acum doar cofetăriile mai păstrează aroma dulciurilor pascale. În prima zi de Paște stăteam la masă, apoi ieșeam în oraș, la plimbare. Magazinele erau deschise și mereu ne cumpăram ceva nou. Era comunism, dar era și tradiție”, spune Monica, medic veterinar.

În câteva fraze, femeia reușește să arate ceea ce mulți ieșeni simt fără să mai poată formula limpede: că sărbătoarea nu era făcută doar din credință ori din mâncare, ci și din atmosferă, din repetiția unor gesturi simple, din faptul că trăiam împreună același ritm. Până și orașul părea altul. Până și lumina se așeza altfel pe străzi.

Astăzi, aroma s-a mutat din case în vitrine. În multe locuri, cozonacul nu mai crește sub prosop, pe masă, în bucătărie, ci vine frumos ambalat. Sarmalele nu mai fierb ore în șir în oală, ci sosesc în caserole. Pasca nu mai poartă semnul mâinii care a frământat-o, ci eticheta unui laborator sau a unei cofetării. Nu este o vină. Este doar un semn al timpului în care trăim. Dar, fără să ne dăm seama, odată cu această ușurare a vieții, s-a subțiat și emoția ei.

Cele mai multe femei nu mai au când. Și poate nici putere.

„Astăzi, puține femei mai coc în casă ori mai pregătesc bucate. Cele mai multe le comandă. E și de înțeles pe undeva, că nu mai este timp. Fiica mea muncește și câte 16 ore pe zi, când să mai facă și drob ori sarmale?”, spune o bunică de 87 de ani.

Este, poate, cea mai dreaptă și mai amară propoziție despre Paștele de azi: nu mai este timp. Nu mai este timp să fierbi, să coci, să aștepți, să pregătești, să intri încet în sărbătoare. Totul trebuie rezolvat, livrat, bifat. Chiar și bucuria trebuie administrată eficient.

S-a pierdut până și zgomotul acela pe care, la vremea lui, mulți îl găseau insuportabil: bătaia covoarelor. Bărbații ieșeau în fața blocului și loveau până târziu praful din ele, în așteptarea zilelor sfinte. Era un vacarm sec, repetitiv, uneori nervos, dar avea și el ceva omenesc, ceva viu, ceva care spunea limpede că se întâmplă o pregătire. Astăzi, covoarele se dau la curățat sau vine o firmă specializată. Nu este rău. Nu este nici rușinos. Dar toate aceste servicii, toate aceste forme de confort cumpărat ne îndepărtează, încet, de noi înșine.

Pentru că noi nu mai simțim apropierea sărbătorii, ci apropierea plăților. Nu mai simțim cum vine Paștele, ci cum se adună facturile. Nu mai așteptăm clipa sfântă, ci notificarea de la bancă. Și atunci apare întrebarea dureroasă: cât din acest confort ne ajută cu adevărat și cât ne golește de participare?

Familiile din Iași au câștigat, fără îndoială, lucruri importante. Au câștigat libertatea de a nu mai transforma sărbătoarea într-o probă de rezistență pentru femei. Au câștigat soluții rapide, ajutor, economie de timp, posibilitatea de a petrece altfel. Au câștigat și o anumită relaxare. Nu mai trebuie ca toată casa să se sacrifice pentru o singură masă.

Dar tocmai în acest câștig s-a strecurat și o pierdere. S-a pierdut oboseala aceea cu rost. S-a pierdut munca făcută împreună. S-a pierdut mirosul care se ridica din toate bucătăriile și făcea dintr-un cartier întreg o singură familie nevăzută. S-a pierdut răgazul. S-a pierdut pregătirea ca formă de iubire.

În multe case ieșene, tradiția rămâne. Oamenii merg încă la Denii, la Prohod, la Înviere. Se așază la masă în prima zi de Paște, ciocnesc ouă roșii, rostesc aceleași cuvinte și încearcă să țină vie memoria sărbătorii. Dar peste toate acestea s-a așezat un prezent care ne dă multe și ne ia aproape pe nesimțite lucrurile esențiale.

Poate că asta doare cel mai tare: nu faptul că s-a schimbat meniul, nici că pasca vine din cofetărie, nici că nu se mai bat covoarele. Ci faptul că sărbătoarea nu mai crește în noi. Nu mai are timp să se așeze. Nu mai are timp să ne transforme.

Paștele copilăriei nu era perfect. Era lipsă, era osteneală, era și multă rigiditate. Dar avea ceva ce astăzi se găsește tot mai greu: simțul apropierii. Apropierea dintre oameni. Apropierea dintre casă și inimă. Apropierea dintre viață și sărbătoare. Maura ANGHEL