Impozităm pâinea, nu miliardele

România se pregătește să treacă, încă o dată, prin ceea ce autoritățile numesc o „reformă fiscală”. În realitate, însă, este același scenariu bine cunoscut, repetat de fiecare dată când se ajunge la un impas bugetar: scumpim traiul de zi cu zi, penalizăm munca, taxăm veniturile medii și modeste, dar evităm cu încăpățânare un singur lucru – capitalul concentrat. Fără să o spună clar, România alege și în 2025 să aplice austeritate regresivă, și nu reformă fiscală veritabilă.

Măsurile propuse sunt multiple, cu impact larg: eliminarea cotelor reduse de TVA pentru alimente, energie termică, carte, locuințe sociale și turism; se majorează accizele pentru tutun, alcool și carburanți; se introduc impozite suplimentare pe dividende, moșteniri, câștiguri bursiere și chirii. Pensiile mai mari de 3.000 de lei vor fi supuse din nou contribuției la sănătate, iar veniturile lunare de peste 10.000 de lei net vor fi taxate cu un „impozit de solidaritate”. Iar în paralel, se reduce masa salarială în sectorul public, se taie din sporuri, se închid instituții, se comasează structuri locale.

E o listă lungă, dar cu un element comun: toate aceste măsuri afectează în mod direct majoritatea populației – fie prin creșteri de prețuri, fie prin scăderi de venituri disponibile, fie prin reducerea calității serviciilor publice. În schimb, lipsește cu desăvârșire o discuție reală despre contribuția celor care dețin averi foarte mari – averi care nu sunt generate în fiecare lună prin muncă, ci au fost acumulate în decenii, printr-o combinație de inițiativă privată, conjunctură și, uneori, acces privilegiat la resurse publice.

Iar realitatea este aceasta: în 2024, potrivit Forbes România, averea netă cumulată a miliardarilor români a depășit, pentru prima dată, pragul de 100 de miliarde de lei. În același timp, numărul miliardarilor a crescut de la 20 la 30 într-un singur an, în ciuda unui context economic și politic complicat. Valoarea totală a averilor a crescut cu 10 miliarde de lei într-un singur an. Toate acestea în timp ce statul român declară că nu mai are resurse pentru finanțarea adecvată a educației, sănătății sau infrastructurii publice.

Această acumulare spectaculoasă nu este în sine o problemă. Bogăția nu este o vină. Dar devine o problemă atunci când ea rămâne în afara responsabilității fiscale colective, atunci când cei care au cel mai mult nu sunt chemați niciodată să contribuie proporțional, atunci când impozitul pe salariul unui profesor este mai mare, ca pondere, decât cel pe conturile internaționale ale unui mogul discret.

Mai grav este că statul nu doar că evită o astfel de discuție, dar încearcă să o acopere prin gesturi simbolice. Așa a apărut, în 2024, așa-numita „taxă pe lux” – o măsură care taxează suplimentar mașinile scumpe și locuințele evaluate peste un anumit prag. A fost prezentată ca un pas spre echitate, dar este, în realitate, o cosmetizare a unei nedreptăți fiscale structurale. Ea nu afectează decât bunurile vizibile, nu acoperă portofoliile financiare, conturile bancare din străinătate, investițiile în fonduri sau structurile off-shore. Este un gest de imagine, fără efect bugetar semnificativ și fără nicio contribuție reală la reechilibrarea sistemului.

În schimb, un impozit real pe averea netă – aplicat responsabil, cu praguri înalte și exceptări bine gândite – ar aduce între 2 și 4 miliarde de euro anual. Ar atinge mai puțin de 0,1% din populație. Nu ar afecta consumul, nu ar genera inflație, nu ar scumpi munca și nu ar penaliza inovația. În schimb, ar reconstrui o legătură ruptă între acumulare și contribuție. Ar transmite un mesaj clar că și marile averi fac parte din contractul social, că statul nu aparține doar contribuabilului de rând.

Din punct de vedere internațional, România nu ar face decât să recupereze un decalaj. Spania a reintrodus în 2023 un impozit pe averea netă. Norvegia îl aplică stabil de zeci de ani. Elveția îl gestionează la nivelul cantoanelor. SUA discută tot mai serios ideea de „wealth tax”, promovată de economiști de talia lui Thomas Piketty și Emmanuel Saez. Germania discută forme similare, pe fondul dezbaterilor globale despre inegalitate. De ce nu și România? România, în schimb, preferă să suprataxeze pensiile și să elimine cotele reduse de TVA pentru cultură, apă și lemne de foc, în timp ce averile uriașe rămân invizibile fiscal.

Această politică este nu doar greșită, ci periculoasă. Într-o societate deja polarizată, să ceri solidaritate doar de la cei care nu pot refuza, dar să protejezi pe cei cu opulență stabilă, înseamnă să subminezi încrederea în stat și ideea însăși de echitate.

Este timpul ca România să decidă ce fel de țară vrea să fie. Una în care reformele fiscale înseamnă scumpirea traiului zilnic? Sau una în care capitalul este chemat să contribuie, nu doar să extragă?

Impozitarea marilor averi nu este o utopie și nu este socialism. Este bun-simț economic, echilibru democratic și responsabilitate fiscală. Dacă nu o facem acum, când avem nevoie disperată de venituri, când inegalitatea crește, când statul este fragilizat, atunci când?

România nu duce lipsă de bani. România duce lipsă de curaj. Iar fără curajul de a schimba această paradigmă fiscală viciată, toate celelalte reforme sunt doar acrobații contabile, fără viitor.

Radu Gologan cotidianul.ro