Guvernul introduce măsuri radicale pentru prevenirea separării copiilor de familie

Guvernul României a adoptat o serie de măsuri cu impact major, menite să oprească separarea copiilor de familiile lor, în special în cazul minorilor vulnerabili sau al celor rămași singuri după plecarea părinților la muncă în străinătate.

Conform noilor reglementări, toate cazurile de risc vor fi înregistrate în Observatorul Național al Copilului, o platformă care devine acum centrală în protecția copilului. Asistenții sociali vor avea obligația legală de a interveni în cel mult 72 de ore de la semnalarea unui caz, prin deplasare la domiciliul copilului și evaluarea situației familiale.

Este pentru prima dată când statul român impune un termen-limită clar pentru intervenția în cazurile de risc, încercând să transforme un sistem pasiv și birocratic într-un mecanism activ de protecție.

Copiii lăsați în urmă: o realitate tăcută
Numărul copiilor cu părinți plecați în afara țării este estimat la zeci de mii. Mulți dintre acești copii cresc în grija rudelor sau chiar singuri, într-un climat emoțional fragil și nesigur. Pentru ei, absența părinților nu înseamnă doar dor, ci traumă, regres școlar, stigmatizare socială și risc de instituționalizare.

Prin noile măsuri, guvernul recunoaște implicit un adevăr dureros: statul a eșuat ani de zile în a-i proteja pe cei mai vulnerabili. Acum, cu un plan de intervenție minim de un an pentru fiecare copil expus riscului, autoritățile promit nu doar monitorizare, ci și sprijin activ pentru părinți și copii.

Ce prevede concret noul plan
*  Identificare și înregistrare: toate situațiile de risc de separare vor fi înregistrate oficial în Observatorul Național al Copilului.
* Intervenție rapidă: asistentul social trebuie să se deplaseze la domiciliu în maximum 72 de ore.
* Plan de sprijin pe termen lung: pentru fiecare caz se va crea un plan de intervenție valabil minimum 12 luni, în care se sprijină atât copilul, cât și părinții.
* Prevenirea instituționalizării: accentul se mută de la preluarea copilului de către stat la menținerea legăturii familiale, cu sprijin activ, financiar, psihologic și educațional.

România nu mai poate închide ochii. Zeci de mii de copii au fost deja afectați ireversibil de indiferența instituțională, de absența părinților, de lipsa unei rețele reale de protecție. Aceste măsuri nu sunt un gest de milă, ci o obligație morală și legală.

Dacă vor fi aplicate real, nu doar bifate pe hârtie, ele pot deveni prima verigă dintr-un lanț de reconstrucție a încrederii în stat. Nu mai e vorba doar despre statistici. E vorba despre vieți. 

Teona SOARE