România în fața unei rupturi istorice: sfârșitul orfelinatelor

* mai există doar 7 centre de plasament de tip vechi (case de copii) în întreaga țară, iar în ele mai trăiesc 165 de copii * cifrele sunt reci, aproape administrative, dar în spatele lor se află o transformare care, privită în ansamblu, seamănă mai degrabă cu o reparație morală întârziată decât cu o simplă reformă instituțională.

„Never Again.” nu este doar o campanie. Este un strigăt care vine dintr-o epocă pe care mulți ar vrea să o uite, dar pe care nimeni nu are dreptul să o șteargă. O epocă în care peste 100.000 de copii trăiau în centre de plasament, într-un sistem care a devenit simbolul unei Românii vulnerabile, dezorientate și, uneori, incapabile să-și protejeze propriii copii.

Astăzi, imaginea este radical schimbată. Mai există doar 7 centre de plasament de tip vechi în întreaga țară, iar în ele mai trăiesc 165 de copii. Cifrele sunt reci, aproape administrative, dar în spatele lor se află o transformare care, privită în ansamblu, seamănă mai degrabă cu o reparație morală întârziată decât cu o simplă reformă instituțională.

În Buzău, Covasna, Gorj, Prahova și Tulcea, ultimele relicve ale unui sistem considerat cândva inevitabil își trăiesc ultimele zile. România nu mai discută despre reformă. România trăiește finalul unei epoci.

La începutul anilor ’90, imaginile din orfelinatele românești au șocat lumea. Camere suprapline, copii fără identitate emoțională, lipsuri care depășeau orice standard al demnității umane. În acel moment, România devenea, fără să-și dorească, simbolul unei realități pe care Europa o credea imposibilă în interiorul granițelor sale.

În 1998, când organizația Hope and Homes for Children România a început să lucreze în țară, sistemul era încă uriaș: 483 de instituții. Un ecosistem al abandonului, în care copilăria era administrată, nu trăită.

De atunci și până astăzi, schimbarea a fost lentă, dar constantă, aproape încăpățânată. Mii de copii au fost scoși din instituții și duși către forme de protecție familială. Zeci de centre au fost închise, iar modelul vechi a început, treptat, să se prăbușească sub propria greutate morală.

Dar adevărata forță a acestei povești nu stă doar în statistici, ci în ceea ce ele ascund.

Pentru un copil, orfelinatul nu era doar un loc. Era o regulă de viață. Un univers în care nimeni nu te striga pe nume, în care timpul nu avea repere personale, în care emoția era diluată în proceduri. O lume în care copilăria nu se trăia, ci se supraviețuia.

Astăzi, România încearcă să închidă definitiv această pagină

Campania „Never Again” transformă obiecte rămase din vechile centre - pătuțuri metalice, dulapuri încuiate, plăcuțe impersonale - în simboluri ale unei memorii care refuză să dispară. Nu ca decor, ci ca avertisment.

În același timp, realitatea din teren arată o schimbare profundă de paradigmă: centrele mari sunt înlocuite cu case familiale, iar ideea de instituționalizare totală este înlocuită de un model mai apropiat de viața reală. Hope and Homes for Children România a contribuit, în aproape trei decenii de activitate, la închiderea a 81 de centre și la construirea a peste 130 de case familiale - un efort care a schimbat concret destine, nu doar politici publice.

În spatele acestor cifre se află peste 45.000 de copii care au fost sprijiniți să rămână în familie sau să nu ajungă în sistemul instituționalizat. Mii de vieți scoase dintr-o traiectorie a abandonului înainte ca ea să înceapă.

Și totuși, chiar și în acest moment de bilanț, misiunea nu este încheiată. Ultimele centre nu sunt doar clădiri rămase în urmă, ci ultimele urme ale unei mentalități: aceea că statul poate înlocui familia.

În paralel, se construiește o nouă realitate - mai fragilă, dar mai umană. Case familiale, sprijin educațional, terapie psihologică, integrare socială. Un sistem care nu mai încearcă să „administreze” copilăria, ci să o refacă.

Pentru România, această tranziție nu este doar administrativă. Este identitară. Carmen DEACONU