Banii apelor României, la secret

Fondul Apelor este unul dintre cele mai vechi și mai importante mecanisme financiare din România, dar și unul dintre cele mai opace. De peste 30 de ani, statul român colectează taxe, tarife și penalități pentru utilizarea resurselor de apă, în baza Legii Apelor nr. 107/1996. Banii nu merg la bugetul de stat, ci într-un fond extrabugetar distinct – Fondul Apelor – administrat de Administrația Națională „Apele Române” (ANAR).

Pe hârtie, rolul acestui fond este vital. Din el ar trebui finanțate lucrări care țin de siguranța națională: întreținerea barajelor și acumulărilor, consolidarea digurilor, prevenirea și combaterea inundațiilor, monitorizarea calității apelor, intervențiile de urgență în caz de poluări sau viituri. Practic, Fondul Apelor ar trebui să fie una dintre principalele linii de apărare ale României în fața dezastrelor naturale.

În realitate, însă, apare o problemă majoră: nu știm câți bani are acest fond.

Deși vorbim despre un fond public, alimentat constant de operatori industriali, agricoli, companii de utilități și utilizatori casnici, valoarea exactă a Fondului Apelor nu este publicată nicăieri în mod clar și separat. Raportările oficiale ale ANAR includ aceste venituri în bugetul general al instituției, care oscilează anual între 2 și 3 miliarde de lei, fără o defalcare transparentă a surselor.

Cu alte cuvinte, nu există un document public care să răspundă simplu și direct la câteva întrebări esențiale, legate de suma totală colectată anual, de penalități și majorări, dar mai ales de lucrările concrete finanțate din Fondul Apelor.

Lipsa acestor informații transformă Fondul Apelor într-un instrument financiar opac, deși impactul său este uriaș. În fiecare an, România se confruntă cu inundații care produc pagube de sute de milioane de lei, afectând comunități întregi, în special în zonele rurale și în bazinele hidrografice din Moldova. Diguri vechi, baraje construite în urmă cu zeci de ani, canale colmatate și stații de pompare depășite sunt realități cunoscute de autorități, dar insuficient abordate.

În acest context, transparența nu este un exercițiu teoretic, ci o necesitate practică. Fără date publice clare, este imposibil de evaluat dacă Fondul Apelor își îndeplinește scopul pentru care a fost creat sau dacă banii colectați sunt direcționați prioritar către zonele cu risc major.

Mai mult, caracterul extrabugetar al fondului îl scoate parțial din controlul parlamentar clasic și din atenția publică. Acest lucru poate fi justificat administrativ, dar nu poate fi o scuză pentru lipsa de raportare detaliată. Într-o perioadă în care schimbările climatice accentuează fenomenele extreme, iar infrastructura hidrotehnică îmbătrânește accelerat, fiecare leu din Fondul Apelor contează.

România nu duce lipsă de legi în domeniul apei, ci de claritate și responsabilitate în gestionarea banilor. Fondul Apelor ar trebui să fie un exemplu de bună practică în utilizarea resurselor publice, nu un capitol ascuns într-un buget general, greu de descifrat chiar și pentru specialiști. Nicoleta NECHITOAIA