Asceza este adevărata libertate a omului

În vremuri de post, gândul ne duce firesc la asceză, iar pentru mulți dintre noi cuvântul acesta vine cu o umbră de teamă. Sună sever, auster, incomod. Pare să vorbească despre lipsă, despre renunțare, despre o viață strâmtorată de interdicții. Și totuși, adevărul ei este aproape invers: asceza nu înseamnă, în miezul ei, să ai mai puțin, ci să fii mai puțin stăpânit.

Pentru că omul care nu este liber nu este doar cel închis în diferite spații, ci și cel condus dinăuntru de propriile porniri, de frici, de orgolii, de nevoia de confirmare, de foamea de plăcere imediată, de zgomot, de consum, de răspuns grabnic. În clipa în care nu mai poți sta fără toate acestea, nu mai ești tu cel care alege. Pentru tine aleg dependențele tale, obișnuințele tale, lucrurile cărora le-ai dat voie să te conducă în tăcere.

De aceea, asceza este, înainte de toate, un exercițiu al libertății. Ea te învață că nu trebuie să urmezi orice impuls doar pentru că a apărut. Că poți să vezi o poftă, să-i înțelegi chemarea și totuși să nu-i devii slujitor. Că poți să aștepți, să refuzi, să pui ordine în dorințe și să alegi ce merită să rămână în tine și ce nu. Libertatea adevărată nu este să faci orice, oricând, oricum, ci să nu fii sclavul a nimic.

Asceza este amară la început tocmai fiindcă rănește locul în care omul se minte că este liber. Îi ia comoditatea, plăcerea imediată, risipa, dreptul de a se abandona oricărui gând rătăcitor, ca unui amant de o noapte, scurtă și ieftină, doar pentru că i-a tulburat sângele o clipă. Îl obligă să vadă că nu orice poftă este destin, nu orice impuls este adevăr, nu orice atracție este înălțare. Sunt chemări care nu te ridică, ci te coboară. Sunt ispite care promit foc și lasă în urmă scrum.

De aceea doare. Pentru că îți cere să nu te vinzi pe bucăți unei clipe. Să nu îngenunchezi în fața a tot ce lucește jos. La început, asceza seamănă cu un drum prin traficul grosier al propriilor patimi: claxoane, praf, nerv, împotrivire, fier încins. Totul cere să fie ascultat pe loc. Totul vrea să te stăpânească.

Dar dacă rabzi, dacă nu cedezi fiecărei chemări, se întâmplă ceva tainic. După gustul greu al renunțării vine răcoarea. Aerul se schimbă. Privirea se limpezește. Sângele se liniștește. Iar ceea ce părea interdicție se dovedește a fi spațiu. Ceea ce părea lipsă devine ușurare. Ceea ce părea închidere se deschide ca o fereastră după o cameră prea plină.

Atunci înțelegi că asceza nu sărăcește ființa, ci o curăță. Nu distruge dorința, ci o așază. Nu anulează bucuria, ci o face mai adevărată. În sens creștin, ea este chiar mai mult decât autocontrol: este refuzul de a lăsa lumea din afară sau patimile dinăuntru să ocupe locul lui Dumnezeu.

La capăt, asceza lasă în om ceva foarte rar: o demnitate curată, o liniște limpede, un aer mai rece. Parfumul de trandafiri care vine după fierul încins al luptei cu tine însuți. Și abia atunci înțelegi că libertatea nu era dreptul de a merge oriunde te împinge pornirea, ci puterea de a ajunge întreg acolo unde sufletul tău poate, în sfârșit, să respire.

Maura ANGHEL