Copilul care învață că e greșit să fie el însuși

Există forme de abuz care nu lasă urme pe piele, dar se întipăresc în vocea interioară a copilului ca o cenzură permanentă. Se întâmplă în familii „bune”, cu părinți educați, responsabili, poate chiar tandri în aparență. Dar copiii lor cresc tăcuți, rușinați de emoțiile proprii, învățați să se editeze de mici. Nu pentru că n-au fost iubiți, ci pentru că iubirea a venit cu condiții: „nu mai râde așa”, „nu mai visa prostii”, „nu mai fi așa sensibil”.

Cu fiecare corectură, cu fiecare ironie, cu fiecare privire dezaprobatoare, copilul învață că e greșit să fie cine e. Și că, pentru a primi afecțiune, trebuie să se strângă, să se conformeze, să tacă.

Anularea emoțională, o formă de mutilare care nu se vede

Unii copii nu sunt bătuți, dar sunt striviți zilnic sub greutatea remarcilor care îi subminează. Când un părinte râde de visul copilului sau îi spune că n-are de ce să fie trist, nu-l învață reziliența, ci rușinea de sine. Îi retează dreptul la emoție. Îi castrează capacitatea de a simți și exprima autentic.

Așa apare adultul care se blochează când trebuie să spună ce simte. Care se teme să ceară ajutor. Care își cere scuze pentru că există. Nu e lipsă de curaj, ci o traumă rafinată, domestică, inoculată cu fiecare „nu mai fi așa”, până când copilul se pierde.

„O spun pentru binele tău”, marea minciună educațională

În multe familii, tăierea aripilor e mascată de lozinci educative. Părintele care își ridiculizează copilul o face pentru că „nu vrea să-l răsfețe”. Cel care îi compară mereu îi spune că „îl ambiționează”. Dar un copil comparat nu devine ambițios. Devine mic. Tăcut. Rușinat. Închide ușile emoționale și învață că iubirea e un premiu, nu o constantă.

Mai târziu, nu va ști să o recunoască nici în ceilalți. Va crede că pentru a fi iubit trebuie să fie util, performant, „cuminte”. Iar în momentele când simte furie, tristețe sau entuziasm – se va autocenzura.

Un copil minimalizat devine un adult în derivă

Aceste răni nu trec odată cu adolescența. Se insinuează în relații, în prietenii, în munca de zi cu zi. Copilul care n-a fost lăsat să simtă, azi e adultul care se scuză pentru orice. Care nu se așază în centrul propriei vieți. Care acceptă relații toxice pentru că nu știe că merită mai mult.

Se îndoiește constant. Se sabotează. Nu cere nimic. Și poartă în el un gol de recunoaștere care nu poate fi umplut cu realizări, bani sau diplome. Doar cu o vindecare dureroasă, dar necesară: întoarcerea la sine.

Un copil are nevoie să fie văzut. Nu comparat, nu corectat în exces, nu ghidat prin rușine. Ci privit cu toată ființa lui – emoțiile, curiozitățile, sensibilitatea. Nu devine egoist dacă e ascultat. Nu devine slab dacă i se permite să simtă. Nu devine obraznic dacă e lăsat să întrebe. A-ți iubi copilul nu înseamnă să-l modelezi după neputințele tale. Ci să-l însoțești în cine devine, cu toate nuanțele lui. Ce nu i-ai spus atunci, va încerca să se spună toată viața Copilul umilit discret va căuta toată viața validare. Va scrie, va munci, va iubi ca să primească acel „ești bun așa cum ești” pe care nu l-a auzit niciodată. Dacă ai fost acel copil, e timpul să-ți reiei vocea. Să nu mai reduci volumul propriei ființe pentru liniștea altora. Și dacă ești acel părinte, nu e târziu să privești mai atent. Copilul tău nu are nevoie de corecturi perfecte. Are nevoie de tine, întreg, sincer, viu.

Maura ANGHEL