GALERIE FOTO -- „Lutul îmi cântă în pumni, doamnă”. Pământul viu de la Cucuteni 5000

Pașii ne calcă pământul în fiecare zi, dar nu ne duc mereu acolo unde ne cântă inima. Alergăm, ne agităm, facem business, scanăm coduri QR, plătim prin Revolut, vorbim despre AI, despre eficiență, despre viitor. Și, în toată graba aceasta, uităm începutul: totul pleacă dintr-o frământare.

La început a fost frământarea lui Dumnezeu, când omul a fost făcut din humă. Apoi a venit frământarea fiecăruia, așa cum a știut să-și poarte dorul, neliniștea, rostul și rădăcinile. Iar martori au rămas Pământul și miezul lui, lutul. Și Cerul, spre care se ridică, fără zgomot, recunoștința pentru tot ce este frumos și trainic.

Sub teii din Copou, la Târgul Olarilor „Cucuteni 5000”, pământul a prins din nou glas. A venit din toată țara, din Republica Moldova și din Ucraina, în vase, blide, ulcioare, cocoși, farfurii, păsări, forme ritualice, obiecte decorative și piese care nu mai țin doar de gospodărie, ci de artă.

Oaspeții timpului

Negrul de Marginea stătea grav, aproape solemn. Cocoșul de Horezu își ținea mândria colorată ca pe un strigăt de sărbătoare. Ceramica de Corund aducea migală, culoare și răbdare. Spiralele de Cucuteni păreau coborâte dintr-o memorie mai veche decât noi. Publicul le recunoștea, le fotografia, le atingea. Identitatea nu mai era o vorbă mare, ci un obiect viu, ars în foc și ținut în palmă. „Asta e de Marginea, o știi imediat”, spune o femeie, ridicând un vas negru spre lumină. Îl privește atent, ca și cum nu ar cumpăra un obiect, ci ar verifica o amintire. Mai încolo, cineva se oprește la cocoșii de Horezu: „Pe ăștia îi știu de când eram copil. Nu ai cum să-i confunzi”.

Dar târgul nu era rupt de prezent. Dimpotrivă. Lângă vasele arse în cuptor apăreau coduri QR. Lângă mâna plină de lut, telefonul. Lângă roata olarului, întrebarea scurtă: „Aveți Revolut?” Se vorbea despre comenzi online, promovare, pagini de social media, fotografii, vizibilitate. O lume veche încerca să rămână vie într-o lume care scanează totul.

Nu era nimic rău în asta. Poate chiar așa supraviețuiește meșteșugul: acceptând tehnologia fără să-i dea voie să-i ia sufletul. Pentru că, dintre toate minunile moderne prezente în Copou, singura care oprea cu adevărat oamenii era tot roata olarului.

Acolo se făcea liniște. Lutul, greu, umed, fără chip, se ridica dintre palme. Olarul nu îl forța. Îl apăsa, îl domolea, îl chema. Iar lutul se lăsa sedus. Căpăta trup, gură, margine, respirație.

„Lutul îmi cântă în pumni, doamnă”, spune ceramistul Ioan Cocori, cu firescul omului care nu caută metafore, ci doar spune ce simte când materia îi răspunde. Spune că frământă lutul și că îl ajută și feciorul lui, deși băiatul vrea să studieze Robotica.

Aici, între palma tatălui și visul fiului, încape toată tensiunea lumii de azi. Tatăl modelează lutul. Fiul vrea să învețe roboții. Unul ascultă pământul. Celălalt va lucra, poate, cu senzori, formule, circuite și algoritmi. Nu sunt două lumi dușmane. Sunt două feluri de a căuta formă. Dar diferența rămâne esențială: robotul poate executa, omul simte.

AI-ul poate desena motive, poate combina culori, poate imita o spirală de Cucuteni sau o linie de Horezu. Un robot poate ridica forme perfecte, fără tremur, fără oboseală, fără greșeală. Dar nu va ști niciodată când lutul cere apă, când se împotrivește, când se lasă, când e gata să devină vas. Nu va auzi pământul cântând în pumni.

S-a vorbit și despre prețuri. „Frumoase, dar cam scumpe”, se auzea printre standuri. Și poate că unele păreau scumpe, mai ales într-o vreme în care ne-am obișnuit să comparăm totul cu obiectul făcut în serie. Dar aici nu plătești doar lutul. Plătești drumul, focul, cuptorul, smalțul, anii, piesele crăpate, încercările reluate, mâna care știe cât să apese ca forma să nu cadă. Plătești o pricepere. Iar priceperea nu se face cu un click.

Sub teii din Copou, la „Cucuteni 5000”, nu s-au vândut doar vase. S-a văzut o lume întreagă prinsă între rădăcină și viitor: QR pe masă, Revolut în telefon, AI în conversații, Robotica în visul unui copil și lutul în centrul tuturor. Iar cât timp lutul mai cântă în pumnii unui meșter, pământul nostru rămâne viu.

Maura ANGHEL