Acolo unde poveștile prind aripi. Delia Gavlițchi și teatrul care crește din joacă

Există un fel de curaj care nu se vede pe afișe și nu se cântă în cronici. Este curajul de a rămâne pe scenă atunci când decorurile sunt fragile, când bugetele lipsesc, dar ochii copiilor ard de așteptare. În teatrul independent pentru copii, fiecare spectacol e o victorie mică și tăcută – o dovadă că poveștile pot crește chiar și pe terenuri aride, acolo unde nu există certitudini, ci doar credința că arta are rost. Delia Gavlițchi, fondatoarea unei companii independente de teatru pentru copii – Zbeng Cultural Cluj, a ales să meargă pe acest drum fără plasă de siguranță. Într-un peisaj cultural unde teatrul pentru cei mici e adesea privit ca o anexă, ea a construit spectacole contemporane, cu texte noi, cu povești vii, cu experiment artistic. În fața celor mai sinceri spectatori – copiii – nu există măști care să reziste: adevărul artei se simte imediat.
Am vorbit cu Delia despre curaj și rezistență, despre marginalitate și centru, despre joc și experiment, dar și despre întoarcerea la FITPTI, festivalul care adună la Iași artiști și visători din toate colțurile lumii. Un dialog care nu caută răspunsuri definitive, ci deschide ferestre spre viitorul teatrului pentru copii.
- Curajul de a începe. Când ai ales teatrul independent pentru copii, ți-ai asumat un drum plin de incertitudini. Cum ai găsit puterea să faci primul pas și ce ți-a spus inima atunci?
- Nu știu dacă a fost curaj sau pur și simplu tinerețe. Am realizat abia mai târziu că mi-am asumat o cale și un anumit tip de dialog cultural și educațional. Totul a venit instinctiv, ca o reacție firească, precum gestul de a șterge praful atunci când îl vezi strălucind în lumina dimineții. În producțiile pe care le-am realizat am pus întotdeauna valori și credințe personale, fără să cântăresc prea mult impactul pe care acest conținut l-ar putea avea în comunități. Mi se părea pur și simplu bine și corect fără să chestionez de ce. Abia mai târziu am înțeles că demersurile mele au avut un impact în comunitate.

- Arta ca rezistență. Independentul face adesea un exercițiu de rezistență. Ce te ține în picioare atunci când sprijinul lipsește și scena pare să se clatine?
- „Arta ca rezistență” este gândul care îmi hrănește pornirile activiste, motorul interior care mă face să merg mai departe. Cred cu tărie că arta este o formă de free speech pe care artiștii au datoria de a o exercita. În momentele de slăbiciune, când gândurile de abandon mă copleșesc, prietenia de la scenă devine esențială. Prietenii sunt cei care îmi reamintesc de resursele infinite de energie și regenerare pe care omul le poartă în sine. Astfel, arta și prietenia se completează și mă susțin, oferindu-mi atât puterea de a continua, cât și convingerea că ceea ce fac are un rost.
- Marginea care devine centru. De ce crezi că teatrul pentru copii rămâne adesea la marginea atenției culturale? Și cum ai reușit să transformi această „marginalitate” într-un loc fertil, unde să înflorească povestea?
- Cred că teatrul pentru copii rămâne adesea la marginea atenției culturale pentru că istoria copilăriei a fost marcată de mentalități și practici transmise din generație în generație, care au privit copilul și copilăria ca pe ceva facil, ce nu merită prea multă atenție. Ceea ce se întâmplă în primii ani de viață este adesea minimalizat, pentru că adulții consideră că au depășit deja acea etapă și o cunosc, deci le este „la îndemână”. Corect, o cunoaștem, dar tocmai de aceea copilăria este esențială, pentru că rămâne vie în fiecare dintre noi. Această marginalitate este, de fapt, reflexul unei percepții colective care încă privește arta pentru cei mici ca pe ceva secundar, facil sau decorativ. Regizoarea Kovács Ildikó susținea, pe bună dreptate, că cei care lucrează în cultură sau educația celor mai mici ar trebui să fie cei mai calificați și cei mai bine plătiți. De ce? Pentru că tocmai acolo se cere cel mai mare efort și cea mai multă energie, pentru a le oferi copiilor un start sănătos și valori durabile. Cred cu tărie în această viziune și în forța ei de a deschide drumuri noi, de a modela o altă relație cu copilăria. Din postura mea de artistă și pedagog (profesoară de teatru la Palatul Copiilor, Cluj), nu am reușit încă să schimb această perspectivă. Încerc, mă exprim, dar simt că este nevoie de foarte multe urechi pentru a menționa schimbarea/transformarea.
- Povestea contemporană. Cum poate teatrul să le vorbească celor mici despre lumea de azi, cu tensiunile și fragilitățile ei, fără a pierde lumina jocului?
- Noțiunea de copilărie este una relativ recentă. Viața copiilor din secolele trecute era extrem de diferită de cea a copiilor de astăzi. De-a lungul istoriei, copiii au fost văzuți fie ca păcătoși din naștere, fie ca exponenți ai unei inocențe angelice. În Occident, abia în secolul XX copiii au început să fie mai puțin expuși morții, abandonului sau violenței, iar relațiile dintre părinți și copii au intrat într-o eră a înțelegerii reciproce. În aceeași perioadă au apărut și metode flexibile și adaptate, menite să răspundă nevoilor specifice de învățare și educație ale copiilor. Astăzi, în schimb, am căzut în extrema opusă. Lucrurile se schimbă prea repede, iar sindromul impostorului își face deseori simțită prezența în mine. În societatea contemporană, universul copilăriei se schimbă cu o viteză atât de mare încât a declara că eu cunosc lumea copiilor de azi ar fi o minciună. Încerc să iau pulsul și să stau cât mai mult în contact cu ei, dar realitatea este că rămân un adult și nu pot resimți copilăria de astăzi așa cum o trăiesc ei. Tot ce îmi rămâne este să ascult și să accept, iar pentru asta îi implic cât mai mult în procesul creativ. Astfel, eu devin o artistă în serviciul lor, capabilă să le ofere copiilor o voce și să le transpună experiențele în jocul scenic.
- Textele care nasc viitor. Ce fel de povești simți că au nevoie copiii acum? Cum arată un text nou care îi poate atinge și, în același timp, îi poate provoca să gândească diferit?
- Cred că avem nevoie să nu pierdem esența umană. Copiii au nevoie de contexte care să le valideze trăirile autentice, cu răbdare și timp special dedicat acestui lucru. Într-o societate a vitezei, a progresului și a performanței, în care copiii sunt bombardați cu informații, teme și activități extra, teatrul are datoria să rămână, înainte de toate, uman. Să acceseze emoționalul — pentru că, deși copiii nu au încă multe cunoștințe, ei simt intens binele și ceea ce este autentic. Mi-ar plăcea ca teatrul să îi ajute să recunoască și să utilizeze acest bine care zace în noi.

- Îndrăzneala jocului. Experimentul în teatrul pentru copii e poate cea mai riscantă formă de joc. Cum găsești echilibrul între libertatea artistică și nevoia copilului de sens și emoție limpede?
- Nu cred că este nevoie de îndrăzneală pentru a ne juca (a experimenta, de fapt), deoarece copilul există în noi; nu ne-am descotorosit de el odată cu maturizarea. Este fascinant cum, în discursurile despre copilărie, vorbim adesea despre copilărie ca despre ceva exterior, care a fost și nu mai este. Omul se dezvoltă și devine mai complex tocmai prin bagajul dobândit prin experiențele copilăriei, adolescenței, tinereții ș.a.m.d., nu pentru că se dezice de ele. Paradoxal, pe măsură ce ne maturizăm, tindem să negăm eul copil și bucuria autentică pe care o trăiam atunci. Dacă acordăm atenție acestor porniri, descoperim că jocul trăiește în interiorul nostru și îl recunoaștem intuitiv atunci când este autentic. Iar din perspectiva asta, la scenă, nimic nu îmi pare riscant. Așa cum spunea Aristotel, adevărul, binele și iubirea sunt inseparabile — iar în teatrul meu vreau să se regăsească toate acestea.
- Reîntoarcerea în festival. Ce înseamnă pentru tine să revii la FITPTI? Cum se simte acest festival în munca ta: ca un loc de validare, ca o familie sau ca o nouă scenă unde să încerci altceva?
- Din păcate, de multe ori nu am reușit să simt pe deplin atmosfera festivalului, pentru că venim, jucăm și plecăm — fiind la început de an școlar și de stagiune la Cluj, unde ne așteaptă alte evenimente și este greu să ne organizăm într-un cadru independent cu bugete și personal restrâns. Pentru mine, FITPTI reprezintă, înainte de toate, întâlnirea cu publicul. Anul acesta, nu voi uita publicul de la spectacolul „Despre stele”. M-au impresionat foarte mult cei mici, care au găsit un echilibru perfect între a fi spectatori activi – cu replici și reacții la ceea ce se întâmpla pe scenă – și a acorda atenție liniștită poveștii. Trebuie să recunosc că am menționat prietenilor de acasă cât de implicată a fost sala; copiii au ascultat activ, cu ochii, cu urechile și cu sufletul. Această experiență ne-a oferit o validare reală a demersului nostru artistic.
- Scenă deschisă spre viitor. Dacă ai putea scrie acum un final deschis pentru teatrul independent de copii din România, cum l-ai imagina? Ce vis ai vrea să rămână pe scenă peste ani?
- Visez la construirea unui dialog autentic, actual și responsabil cu publicul foarte tânăr. Visez la respingerea abordărilor condescendente sau facile. Visez la o relație egalitară cu copiii, evitând să îi mai tratăm ca pe niște adulți incompleți. Visez la multă mediere culturală, pentru copii și aparținători (părinți și cadre didactice). Visez să se scrie mult teatru contemporan pentru copii. Visez la facultăți de profil care formează artiști conștienți de plusvaloarea și responsabilitatea adresării către publicul foarte tânăr. Visez la artiști foarte bine pregătiți și foarte bine plătiți. Visez la bugete consistente pentru producțiile de teatru adresate copiilor. Visez la un teatru în care experimentalul în rândul publicului foarte tânăr este pe buzele tuturor. Visez la foarte multe cronici în presa de specialitate. Visez la premii acordate teatrului pentru copii, recunoașterea valorii și impactului său. Visez la politici culturale care înțeleg că „cei mici nu sunt doar copii, ci Copilul” (Kovács Ildikó).

A consemnat Maura ANGHEL