Paștele de altădată, la Iași. Ce mâncau ieșenii acum o sută de ani și de ce masa Învierii avea mai mult rost decât belșug

* în Iașul de acum o sută de ani, Paștele nu se așeza pe masă în straturi de opulență, ci în semne limpezi de sărbătoare: ouă roșii, pască, miel, cozonac și câteva bucate pregătite după un post lung, ținut cu strictețe * în casele târgoveților și în gospodăriile din jurul orașului, masa pascală era mai sobră decât astăzi, dar avea o forță pe care supermarketul nu o poate vinde: sensul

Într-un Iași care mirosea încă a lemn ars, a cuptoare de curte și a ulițe înmuiate de primăvară, Paștele venea după săptămâni întregi de reținere. Nu doar stomacul postea, ci și casa. În lumea tradițională moldovenească, inclusiv în zona Iașului, existau vase pentru mâncarea de post și vase pentru mâncarea „de dulce”, iar această despărțire spune aproape totul despre felul în care oamenii înțelegeau sărbătoarea: nu ca pe un festin grăbit, ci ca pe o trecere adevărată, cu rânduială și conștiință.

De aceea, masa de Înviere avea altă greutate decât astăzi. Nu pentru că ar fi fost mai bogată, ci pentru că era mai așteptată. După zile lungi în care oamenii mâncau fasole, cartofi, ceapă zdrobită, mămăligă rece și alte bucate simple de post, Paștele aducea în sfârșit gustul rar al sărbătorii. Totul părea mai intens tocmai pentru că fusese ținut departe.

„În centrul mesei stăteau ouăle roșii. Nu lipseau aproape din nicio gospodărie. Într-o lume care trăia încă puternic în simboluri, oul roșu nu era doar un aliment, ci un semn al vieții, al sângelui jertfei și al Învierii. Ciocnitul lui după formula Hristos a Înviat nu era un reflex de sezon, ci parte din însăși liturghia familială a sărbătorii”, a spus un preot ieșean.

Apoi venea pasca, rotundă, aurie, dusă la sfințit și așezată pe masă cu o solemnitate pe care astăzi o mai găsim doar pe alocuri. În vechile descrieri etnografice ale Paștelui românesc, pasca apare mereu alături de ouăle roșii și de miel, ca parte din miezul tare al sărbătorii. Nu era desert, în sensul modern al cuvântului, ci o pâine a sărbătorii, încărcată de sens religios și familial.

Și, desigur, mielul. În Iașul de acum un secol, unde orașul păstra încă legături vii cu lumea rurală din jur, mielul era semnul clar că postul s-a încheiat. Din el se făceau fripturi, borșuri, stufat și alte bucate pe care gospodinele le așezau pe masă fără risipă și fără spectacol inutil. În multe locuri, mielul era sfințit împreună cu pasca și ouăle, ceea ce îi dădea o valoare care trecea dincolo de farfurie.

Lângă ele apăreau cozonacul, pâinea albă, brânza, verdețurile de primăvară și, în funcție de starea casei, câteva feluri în plus. Familiile înstărite din târg puteau adăuga rafinament și cantitate. Familiile simple păstrau strictul necesar. Dar aproape nimeni nu încerca să transforme sărbătoarea într-o paradă a belșugului. Tocmai aceasta era măsura lumii de atunci: puțin, dar bun; rar, dar cu preț; festiv, dar fără risipă.

Privită astăzi, masa de Paște a ieșenilor de acum o sută de ani pare aproape austera. Și totuși, avea ceva ce mesele noastre, oricât de pline, pierd adesea pe drum. Avea răgaz, așteptare și acea tăcere dinaintea primei felii de pască, emoția primului ou ciocnit și sentimentul că hrana nu este doar consum, ci parte dintr-o ordine mai mare a lumii.

Poate că exact acesta este marele adevăr despre Paștele de altădată la Iași: oamenii mâncau mai puțin, dar parcă știau mai bine de ce se așază la masă.

Maura ANGHEL