Țara care rămâne în tine după ce pleci. Larisa Faber, la FITPTI

* născută în România, crescută în Luxemburg și formată la Drama Centre London, Larisa Faber este dramaturg, regizoare, actriță și creatoare de spectacole * Iașul o va avea ca oaspete la FITPTI, unde vine cu „The Land We Shared”, un spectacol semi-autobiografic despre familie, memorie, emigrare și urmele pe care dictatura comunistă le lasă dincolo de o singură generație

Larisa Faber lucrează la intersecția dintre dramaturgie, regie, performance și film, iar spectacolele sale au fost prezentate în Luxemburg, Germania, Lituania și Marea Britanie. În 2020, revista germană Bühne Magazin o includea între dramaturgele sub 35 de ani de urmărit, iar producțiile sale au fost recompensate la Luxembourg Theatre Awards și Kaunas City Theatre Awards.

La Iași, ea aduce „The Land We Shared / Pământul pe care l-am împărțit”, o producție care combină teatrul documentar, muzica live, elementele autobiografice și umorul. Spectacolul pornește de la o descoperire făcută după înmormântarea bunicii sale și se transformă într-o călătorie prin memoria unei familii și prin istoria recentă a României.

„The Land We Shared” se joacă miercuri, 7 octombrie 2026, de la ora 18.00, la Facultatea de Teatru UNAGE Iași, Sala Studio, în cadrul FITPTI. Spectacolul are o durată de 90 de minute, este recomandat publicului 16+ și se desfășoară în limba engleză, cu traducere în română.

Larisa Faber vorbește, într-un interviu acordat înaintea întâlnirii cu publicul ieșean, despre România rămasă în memorie, despre vinovăție și familie, despre diaspora și despre felul în care umorul poate deveni o formă de apărare în fața unui trecut greu.

– Spectacolul „The Land We Shared” pornește de la o descoperire legată de trecutul familiei. Ce a fost mai greu de înfruntat: adevărul descoperit sau tăcerile celor apropiați?

– Descoperirea hainelor de înmormântare ale bunicii mele, după ce ea fusese deja îngropată, nu a fost un secret și nici ceva traumatic. Pentru mine, întrebarea a fost mai degrabă una despre mine însămi: fusesem eu nepoata pe care ea ar fi meritat să o aibă?

– Memoria unei familii păstrează și iubire, și compromisuri. Cum putem înțelege alegerile generațiilor dinaintea noastră fără să le judecăm prin ochii prezentului?

– Pentru a putea scrie spectacolul, a trebuit să mă împac cu trecutul și să îi las să plece pe oamenii reali din spatele poveștii. Personajele din spectacol sunt fictive, pentru că mi-am permis multă libertate în construirea lor. Era important să le dau nuanță și să le fac vii, interesante.

În ceea ce privește întâmplările reale, cred că cel mai sănătos este să putem lăsa trecutul să plece, fără însă a uita lecțiile oamenilor care au fost înaintea noastră.

– V-ați născut în România și ați crescut în Luxemburg. Ce înseamnă astăzi „acasă” pentru dumneavoastră și cât din identitatea noastră este construit de locurile pe care le părăsim?

– Acasă este acolo unde s-au format cele mai prețioase amintiri ale mele, iar asta poate însemna mai mult decât un singur loc.

România mea este România trecutului. Este legată de copilăria mea timpurie și de oamenii pe care îi port în inimă. România mea înseamnă poveștile lor, amintirile lor și vremurile lor. Sunt propriul meu om, dar, în aceeași măsură, sunt și un amestec din toți acești oameni.

– Povestea dumneavoastră se întoarce acum în România, în fața unui public care a trăit comunismul sau i-a moștenit consecințele. Ce așteptați de la această întâlnire?

– Sincer, nu știu. Publicul din diaspora românească din Luxemburg a avut reacții extraordinar de puternice și pozitive. Oamenii au înțeles greutatea trecutului, a memoriei, a confruntării cu ceea ce ai lăsat în urmă.

Este, într-un anumit sens, un spectacol al diasporei. Sunt deschisă și curioasă să văd cum va reacționa publicul din Iași.

– În spectacol, umorul și muzica însoțesc o istorie marcată de traumă și pierdere. Poate umorul să deschidă uși spre adevăr pe care gravitatea le ține închise?

– Pe scurt: da. Umorul este un mecanism prin care facem față lucrurilor dificile, dar și o poartă de intrare într-o situație cu care, altfel, poate că nu am fi dispuși să ne confruntăm.

Un personaj din spectacol spune: „Să glumești înseamnă să dezarmezi.” Cred că fraza aceasta spune aproape totul atât despre felul în care privesc eu viața, cât și despre spectacol.

– FITPTI 2026 propune tema „Societatea spectacolului”. Într-o lume în care imaginea concurează permanent cu adevărul, cum poate teatrul să ne ajute să distingem între ceea ce ni se arată și ceea ce trăim cu adevărat?

– Este o întrebare dificilă. Spectacolul live este imediat și nu poate fi falsificat. Dincolo de asta, mi-aș dori ca teatrul să rămână un spațiu al visului, al râsului și al speranței. Asta nu înseamnă că trebuie să evite subiectele dificile, dar eu îmi doresc să fiu fermecată atunci când merg la teatru. De aceea merg la teatru. Și sper ca și spectacolele mele să păstreze în ele puțin din această magie.

A consemnat Maura ANGHEL