Are România o strategie pentru Ucraina?

Am stat cu ochii ațintiți pe mult-așteptata întâlnire între Trump și Zelenski care a avut loc la Mar-a-Lago! Nu am aflat mare lucru dar am aflat că Trump și Zelenski cred că se poate ajunge la o soluționare a conflictului! Mai știm că Trump ne declară că Putin vrea și el acest lucru! Dar, câteva ore mai târziu aflăm, de la Putin și camarila sa, că ucrainenii i-ar fi atacat o reședință din Novgorod, ceea ce “schimbă” datele conflictului! În ruptul capului nu cred că Ucraina ar fi făcut un pas așa de neinspirat prin a ataca „o casă a lui Putin” chiar în timpul derulării discuțiilor dintre Trump și Zelenski de la Mar-a-Lago, cedând unei așa-zise „influențe britanice”! Motivul perfect pentru Putin de a se “plânge” lui Trump, o zi mai târziu după întâlnirea de la Mar-a-Lago, despre cum ucrainenii nu vor pacea și pentru a ordona armatei sale să continue campaniile de cucerire din Donbas și Zaporojie, precum şi de “eliberare a Novorossiei”, folosind termenul care include teritoriul ucrainean de la Marea Neagră până la gurile Dunării!

Simultan cu discursul belicos al lui Putin, liderii din Germania, Franța, Marea Britanie, Danemarca, Olanda, Finlanda, Norvegia, Italia, Polonia, Suedia şi UE au propus operaționalizarea unei “forţe multinaţionale” în Ucraina, care să susţină în mod „durabil” armata ucraineană, după ce liderii respectivi s-au reunit la Berlin cu emisarii americani Steve Witkoff şi Jared Kushner, în urma discuţiilor de duminică şi luni cu Volodimir Zelenski.

Această „forţă multinaţională pentru Ucraina” ar fi „compusă din contribuţii ale naţiunilor voluntare şi susţinută de Statele Unite”, dată fiind declarația lui Volodimir Zelenski conform căruia prezența trupelor străine în Ucraina este o parte necesară a garanțiilor de securitate pentru Kiev, ca parte a oricărui acord pentru încheierea războiului: „cred că prezența trupelor internaționale este o garanție reală de securitate, este o consolidare a garanțiilor de securitate pe care partenerii noștri ni le oferă deja”.

Liderii europeni, menționați mai sus, au declarat că Europa este pregătită să conducă o „forță multinațională” în Ucraina, ca parte a unei propuneri a SUA pentru un acord de pace, care ar “ajuta la regenerarea forțelor ucrainene, la securizarea spațiului aerian al Ucrainei și la asigurarea siguranței pe mare, inclusiv prin operațiuni în interiorul Ucrainei”.

De partea cealaltă a baricadei aflăm că orice contingent de trupe europene trimis în Ucraina va fi considerat de forțele ruse ca țintă militară legitimă, conform lui Serghei Lavrov: „aceste ambiții (ale oficialilor europeni) i-au orbit literalmente. Nu numai că nu le pasă de ucraineni, dar nu le pasă nici de propriul popor. Aceasta este singura explicație pentru faptul că, în Europa, se vorbește încă despre trimiterea de forțe militare în Ucraina, ca parte a așa-numitei coaliții a voinței. Am spus de multe ori că, în acest caz, forțele noastre armate le-ar considera o țintă legitimă”.

Evident, întrebarea care va trebui să primească un răspuns, mai devreme sau mai târziu, este cum se va poziționa România în acest context?

Știm deja de la premierul Ilie Bolojan, în urma unei declarații făcute în luna august 2025, că aportul României în ceea ce priveşte asigurarea unui sprijin pentru o pace durabilă în Ucraina este punerea bazelor militare ale țării la dispoziţia NATO și că România nu va trimite trupe pe teritoriul Ucrainei: „nu vom trimite trupe, nu ne vom angaja deloc într-o posibilă asigurare cu trupe, din partea României, pe teritoriul Ucrainei, acest a fost un punct cât se poate de clar”.

La rândul său, Nicușor Dan declara, în luna septembrie 2025, că România va juca un rol logistic la nivel regional pe relația cu Ucraina, în eventualitatea încheierii războiului ruso-ucrainean: „multe din ţările care sunt aici, în proximitatea Rusiei, au aceeaşi decizie pe care o avem şi noi: de a nu trimite oameni în Ucraina după o eventuală pace sau o eventuală încetare a focului. În schimb, vom sprijini logistic, cu bazele noastre, operaţiunile de menţinere a păcii”.

Până aici, vedem o decizie clar asumată de către autoritățile române, materializată și prin operaționalizarea, începând luna ianuarie 2026, a unui centru logistic în România, sub comanda directă a NATO, care va fi integrat în sistemul de coordonare a nevoilor operaționale ale armatei ucrainene (artilerie, apărare aeriană, război electronic), cu disponibilitatea fondurilor donatorilor pentru PURL (“Lista de Necesităţi Prioritare pentru Ucraina” prin care statele europene cumpără din SUA arme şi muniţii destinate armatei ucrainene).

De menționat că, în prezent, transportul celei mai mari părţi a ajutorului militar oferit Ucrainei se face prin centrul logistic de la baza Rzeszów-Jasionka, un aerodrom din sud-estul Poloniei, iar NATO va dubla capacitatea de tranzit a fluxului de armament trimis Ucrainei, datorită noului centru logistic din România,

Dar ce ne rezervă viitorul? Evident că faptul că România nu se află pe lista statelor europene, semnatare ale declarației prin care se propune operaționalizarea unei “forțe multinaționale” în Ucraina, este o explicație suficientă pentru a nu ne mai declara mirarea că nu suntem invitați să participăm la formatele europene de consultare privind evoluția conflictului din Ucraina, mai precis să ne întrebăm în spațiul public de ce state precum Polonia (cu care ne comparăm ca putere regională pe flancul estic al UE și NATO) sau Finlanda (recent apărută în acest cadru consultări) sunt invitate și România nu! Conform declarațiilor lui Nicușor Dan și Ilie Bolojan, menționate mai sus, România și-a asumat doar sprijin logistic în cadrul NATO (a și livrat prin operaționalizarea unui centru logistic sub comanda directă a NATO, începând cu luna ianuarie 2026), deci acesta este profilul României în sprijinirea Ucrainei în conflictul său cu Federația Rusă!

Vor apărea schimbări în poziția asumată de România în această direcție? Radu Miruță, noul ministru al Apărării, declara săptămâna trecută că „România nu trimite trupe ATÂTA TIMP cât se desfăşoară conflictul în Ucraina … vom vedea cum va arăta ipotetica finalizare a discuțiilor despre pace, după care Președintele României, CSAT şi Ministerul Apărării vor lua decizii”.

Deci, anul 2026 ar putea aduce reconfigurări ale poziției României față de prezența unor soldați români în Ucraina? Dacă da, să ne uităm cu îngrijorare la declarația lui Serghei Lavrov cu privire la faptul că vor fi “ținte legitime” pentru armata rusă? Va fi suficient formatul decizional declarat de Radu Miruță, conform căruia “Președintele României, CSAT şi Ministerul Apărării vor lua decizii” în acest sens, sau ar trebui un cadru de consultare mai larg, în urma unei campanii de informare a populației cu privire la potențiala necesitate a luării unei astfel de decizii?

Nu de alta dar, în caz contrar, când vom avea reacții negative din partea populației, să nu ne mai mirăm de perfidia războiului hibrid rus în România!

Cristian Barna cotidianul.ro