Adevărul despre Groenlanda: unde are şi unde n-are dreptate Trump

Discuţia despre Groenlanda a fost pornită de Trump în registrul obişnuit, adică agitat şi necontrolat, dar nu e complet lipsită de miez. Dincolo de bravada neo‑imperială tipică, există acolo o problemă reală: complexitatea politică a unui teritoriu mic, strategic şi vulnerabil la derapaje populiste şi influenţe externe.

Groenlanda e un teritoriu autonom în cadrul Danemarcei cu doar 56.000 de locuitori, dintre care 90% sunt inuiţi. În timpul celui de-al doilea război mondial, cu Danemarca ocupată de Hitler, a avut independenţă de facto şi a găzduit fără probleme primele baze militare americane, care au rămas acolo până azi.

 Din 2009 are dreptul legal de a‑şi declara independenţa prin referendum.

Obiectivul e consensual: mai toate partidele locale susţin independenţa, diferenţa fiind doar de viteză şi intensitate a retoricii. Ce ţine în loc pe toţi e doar un mic detaliu: 66% din bugetul public provine din subvenţia anuală de la Copenhaga! Deci independentiştii trebuie să găsească surse alternative de venit, lucru improbabil într‑o societate mică, îmbătrânită şi afectată de emigraţia tinerilor.

- articolul continuă mai jos -

 Aici apare riscul real pe care SUA îl intuieşte corect. Limbajul „decolonizator”, promisiunile vagi despre rente miraculoase din resurse naturale (unde am mai auzit noi asta?) şi presiunea simbolică a independenţei alimentează un val populist care poate scăpa de sub control.

Serialul TV danez Borgen, probabil unul din cele mai bune filme despre viaţa politică în democraţie (merită văzut oricând) prezintă excelent situaţia: lideri groenlandezi folosesc perspectiva independenţei ca pârghie politică, în timp ce investitori străini, mai ales chinezi, dau roată ca vulturii după oportunităţi.

 Până acum n-avem dovezi că Beijingul ar fi reuşit să cumpere politicieni locali, dar interesul pentru zona arctică e real iar mega-iniţiativa Belt and Road este, prin definiţie, un program politic dispus să piardă bani pentru influenţă, după cum s-a văzut în tot Sudul Global.

Pe de altă parte, ieşirile lui Trump sunt complet pe lângă subiect. Militar, SUA nu sunt constrânse de nimic în Groenlanda deoarece acordul din 1951 le oferă libertate totală de operare. Dacă prezenţa americană e astăzi modestă, asta-i pentru că americanii şi-au lăsat în paragină propriile baze şi s-au cam retras de acolo după încheierea Războiului Rece, lăsând în loc o prezenţă redusă în jurul unor radare.

Dacă Trump vrea să trimită trupe noi, o poate face chiar mâine – iar europenii ar fi de acord să contribuie la cheltuieli sub forma creşterii contribuţiei lor NATO ca procent din PIB.

Danemarca însăşi ar face-o, cu trupe proprii şi cu finanţare pentru instalaţii, inclusiv pentru armata SUA. Copenhaga e unul din cei mai serioşi şi activi membri NATO, parte din Nordic Defence Cooperation şi susţinătoare a Ucrainei. De fapt, europenii chiar vor să întărească securitatea Groenlandei: iată aici o dovadă clară. 

 Pe scurt, nu există niciun obstacol care să justifice retorica militaristă a lui Trump, pentru că împinge într-o uşă deschisă.

La fel de fantasmagorică e povestea cu Groenlanda ca Eldorado al mineralelor rare. Zăcăminte există, dar sunt greu accesibile, scumpe, controversate ecologic şi, în condiţiile actuale, neviabile comercial. A le prezenta drept mare atracţie care să justifice preluarea teritoriului e la fel de neserios ca a invoca petrolul scump şi prost al Venezuelei drept motiv pentru decapitarea regimului din Caracas.

 Marile firme americane precum Exxon nu doar că n-au împins pe Trump în vreun proiect economic neo-imperial, dar au părut mai curând surprinse de mişcare şi cumva jenate să fie folosite ca raţionalizare post-factum a acţiunii militare. Ele n-au nici o motivaţie să investească sute de miliarde în proiecte neviabile economic, când există atâtea alternative mai profitabile şi mai puţin riscante.

La fel e în Groenlanda: fără subvenţii masive de la vreun guvern nu merge nimeni să facă afaceri acolo. Or, indiferent cât s-ar degrada politic puterea de la Washington, ea nu va putea să comande unor mutinaţionale americane să meargă în pierdere doar pentru a ocupa nişte puncte pe glob, aşa cum face Partidul Comunist Chinez cu firmele sale.

 În general, când e vorba de extracţie de minerale, problema nu e lipsa resurselor, ci costurile reale ale exploatării lor.

Analize recente arată că, pentru a extrage minerale rare, Groenlanda ar trebui să construiască de la zero infrastructură, lanţuri logistice şi capacitate industrială, toate într‑un mediu climatic extrem şi sub presiunea comunităţilor locale. Chiar şi proiectele cele mai avansate au fost până acum blocate sau abandonate ca neviabile. Resurse sunt, dar nu la preţul şi în ritmul presupus de geopoliticienii excitaţi.

 Independenţa Groenlandei a fost totdeauna o variabilă de negociere. Liderii locali folosesc perspectiva ei pentru a obţine concesii, subvenţii, investiţii şi vizibilitate internaţională, dar fără a‑şi asuma costurile suveranităţii depline, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie.

Există mult aventurism în politică; nici o surpriză aici. Pe de altă parte, din perspectiva Danemarcei, Groenlanda e deopotrivă o responsabilitate istorico-morală şi un activ geopolitic. Ea conferă regatului relevanţă arctică şi transatlantică, dar nu e foarte limpede cât de tare se va agăţa el de acest teritoriu în viitor şi cât de hotârât e să-l protejeze de influenţa marilor autocraţii globale, dacă acestea reuşesc să cumpere şi să denatureze politica locală.

 Groenlanda nu-i vreo mină de aur strategică, ci doar un test de răbdare politică şi realism economic. Washingtonul are dreptate să fie atent la fragilitatea situaţiei şi la riscurile populismului separatist. Greşeşte însă când confundă analiza cu spectacolul retoric şi economia cu hărţile colorate cu carioca de nişte politruci radicalizaţi. În Arctica, promisiunile sunt ieftine, realitatea rămâne scumpă.

Lecţiile mai generale sunt tot cele ştiute: suveranitatea nu se proclamă, ci se finanţează. Fără o bază fiscală, capital uman şi instituţii robuste, independenţa e doar slogan electoral, iar politica din Groenlanda ameninţă să intre în această fundătură uşor exploatabilă extern.

 Invers, Danemarca administrează deocamdată situaţia cu calm, dar fără planuri clare pe termen lung. UE are argumente corecte în disputa cu Washigntonul, dar se înmoaie tradiţional când vine vorba de China. Iar administraţia Trump face tărăboi şi spectacol, întâi acţionând impulsiv, teatral, şi apoi căutând justificări retrospective cam ridicole pentru ce a făcut deja.