A treia zi de Paști, ultima mare zi a sărbătorii. Tradițiile din Marțea Albă

* a treia zi de Paști, numită în tradiția populară și religioasă Marțea Albă, încheie nucleul cel mai intens al sărbătorii pascale, dar nu și sensul ei * în multe zone, ziua rămâne una a vizitelor întoarse, a pomenilor, a ciocnitului ouălor rămase și a unor obiceiuri locale care merg de la stropitul ritual până la Paparudă

A treia zi de Paști nu mai are forța explozivă a nopții de Înviere și nici efervescența primei zile, când mesele se umplu și casele primesc primii musafiri. Are însă ceva poate și mai prețios: o liniște așezată, în care sărbătoarea începe să se sedimenteze. Marțea Albă este, pentru mulți români, ziua în care bucuria Paștelui nu se mai strigă, ci se trăiește mai domol, între familie, vizite și gesturi vechi, păstrate din respect pentru rostul acestor zile.

În tradiția populară, această a treia zi este asociată adesea cu întoarcerea vizitelor făcute în primele două zile. Dacă duminica și lunea erau rezervate mersului la părinți, nași ori rude apropiate, marțea venea și cu obligația frumoasă a reciprocității. Astfel, sărbătoarea nu se consuma într-o singură masă festivă, ci se prelungea într-un circuit al apropierii, al respectului și al legăturilor întărite între oameni. În multe locuri, ouăle roșii rămase erau ciocnite din nou, iar pasca, colacii sau vinul roșu erau împărțite sau duse de pomană.

Marțea Albă păstrează și o dimensiune spirituală aparte. Ea face parte din Săptămâna Luminată, acea perioadă în care bucuria Învierii continuă și în care credincioșii sunt chemați să rămână în aceeași stare de pace, deschidere și împăcare. În unele prezentări despre tradițiile zilei apare și mențiunea liturgică a uscării și sfărâmării Sfântului Agneț, pâinea sfințită în Joia Mare și păstrată pentru a fi folosită ulterior la împărtășirea bolnavilor sau a celor care nu pot ajunge la biserică.

Dincolo de acest strat religios, a treia zi de Paști este și un spațiu al obiceiurilor locale. În Transilvania, de exemplu, tradiția stropitului se prelungește în unele locuri și în a doua, și în a treia zi de Paști. Obiceiul, răspândit mai ales în comunitățile din Ardeal și Secuime, presupune stropirea simbolică a fetelor cu apă sau parfum, ca semn al prospețimii, sănătății și norocului. În forma lui veche, gestul putea fi mai spectaculos; astăzi, în multe locuri, a rămas mai degrabă o tradiție jucăușă și identitară.

În Dobrogea, unele surse amintesc de Paparudă ca obicei legat de a treia zi de Paști. Ritualul presupune un alai de fete sau femei împodobite cu flori și ramuri verzi, stropite cu apă, într-un scenariu simbolic asociat cu chemarea ploii și fertilitatea pământului. Este una dintre acele tradiții care arată că Paștele românesc nu a fost niciodată doar o sărbătoare a mesei, ci și un teritoriu viu în care credința, satul, natura și imaginarul popular s-au întâlnit.

În multe familii, însă, sensul cel mai puternic al acestei zile rămâne cel simplu. Marțea Albă este despre a mai sta puțin împreună înainte ca ritmul obișnuit al vieții să revină. Despre cafeaua lungă de dimineață, despre farfuriile încă pline cu resturi bune de sărbătoare, despre bunici care mai spun o poveste, despre copii care mai caută un ou roșu neatins și despre acea senzație că încă nu s-a închis cu totul cercul luminii pascale.

Poate tocmai de aceea, a treia zi de Paști este una dintre cele mai subestimate zile ale sărbătorii. Nu are fastul primei zile și nici notorietatea obiceiurilor din ajun, dar are o putere rară: aceea de a prelungi sensul. De a nu lăsa totul să se termine brusc. De a păstra încă o zi pentru familie, pentru memorie și pentru tradiții care, chiar și schimbate de vremuri, încă spun ceva esențial despre felul în care românii înțeleg sărbătoarea: nu ca pe un eveniment grăbit, ci ca pe o stare care merită ținută vie. Maura ANGHEL