O ieșeancă, a treia oară pe Camino. Drumul care o cheamă înapoi

* pentru Irina Nichifiriuc, Camino nu mai este doar un traseu * este drumul pe care s-a întors a treia oară, cu picioarele obosite, dar cu sufletul treaz * prima dată a plecat singură, apoi a revenit împreună cu cei trei copii, iar acum merge din nou pe traseul care i-a devenit parte din viață

Sunt drumuri pe care le faci o singură dată și le păstrezi ca pe o fotografie. Sunt drumuri pe care le duci până la capăt ca să-ți dovedești că poți. Și sunt drumuri care te cheamă înapoi, chiar dacă știi foarte bine cât apasă căldura, cât dor picioarele și cât de greu este să mergi mai departe atunci când corpul îți cere să te oprești.

Pentru Irina Nichifiriuc, din Iași, Camino pare să fie unul dintre aceste drumuri. Nu este prima întâlnire cu celebrul traseu de pelerinaj, ci a treia. Prima dată a plecat singură. Apoi s-a întors împreună cu cei trei copii ai ei. Acum a revenit din nou, pe un drum care nu i-a promis confort, dar i-a dat, de fiecare dată, ceva mai important: întâlnirea cu sine.

De ce te întorci pe un drum care te obosește

Camino nu este o vacanță comodă și nici o colecție de imagini perfecte. Este un drum al limitelor. Te trezești devreme, mergi kilometri întregi, îți porți rucsacul, suporți căldura, cauți apă, umbră, liniște și un loc unde să-ți odihnești picioarele.

Irina povestește, cu umor, una dintre contradicțiile acestui drum. După o zi grea, în care mersese deja peste 20 de kilometri, a descoperit că oboseala de pe Camino are, uneori, logica ei stranie.

„E ciudat cum după 20+ km de mers cu dureri de picioare și pe căldură infernală, nedorindu-mi altceva decât să mă opresc, mă plimb încă 4-5 kilometri prin oraș de parcă sunt perfect odihnită”, a scris Irina Nichifiriuc pe contul ei de social media. Pamplona i-a adus experiențe frumoase, dar și imaginea dură a verii. Dincolo de oraș, în zare, se vedea fumul unui câmp de grâu care ardea după deal. Camino este și asta. Nu doar peisaj, nu doar emoție, nu doar fotografie de pus pe rețelele sociale. Este realitate. Căldură, oboseală, drum, praf, fum, picioare grele și, din când în când, o frumusețe care te face să uiți cât de greu a fost.

„Pamplona a fost generoasă cu experiențele frumoase, dar și cu căldura. Din păcate, în zare se vede fumul de la un câmp de grâu care arde după deal”, a scris ieșeanca.

Traversarea Pirineilor, între efort și uimire

Una dintre cele mai puternice etape a fost traversarea Pirineilor. Irina a pornit la 5:30 dimineața și a ajuns în Roncesvalles în jurul orei 12:30. Căldura a făcut ca fiecare kilometru să fie o probă în sine, iar urcarea a avut ceva aproape ireal.

„Efectiv am urcat pe vârful lumii sau, cel puțin așa mi s-a părut traversarea Pirineilor. Noroc că am pornit la 5:30 și am ajuns în Roncesvalles în jur de 12:30, că nu cred că mai rezistam mult pe asemenea căldură”, mărturisește Irina.

Dar drumul i-a dat și răsplata lui. Un răsărit superb. Cai și vaci cu talăngi. Un vultur care a însoțit-o. Oameni cu care a vorbit în trei limbi străine. Iar la final, bucuria aproape copilărească de a-și băga picioarele într-un râu rece.

„Am văzut un răsărit superb. Mi-au cântat la talangă caii și vacile. M-a însoțit vulturul. M-am conversat cu oamenii în trei limbi străine. Și, la sfârșit, mi-am băgat picioarele... într-un râu receee”, povestește ea.

Așa se construiește farmecul Camino: nu prin confort, ci prin contrast. După efort vine răsăritul. După durere vine râul rece. După singurătate apare un om cu care schimbi câteva cuvinte. După o zi grea, rămâne senzația că ai mai trecut un prag.

Camino se oprește sau continuă după nevoile fiecăruia

Irina spune simplu că „drumul continuă sau se oprește pentru fiecare după nevoi”. Este poate una dintre cele mai adevărate lecții ale Camino. Nu toți oamenii merg în același ritm. Nu toți duc aceleași povești. Nu toți caută același răspuns.

Pentru unii, Camino este aventură. Pentru alții, este credință. Pentru alții, este vindecare. Pentru Irina Nichifiriuc, pare să fie un loc al întoarcerii. Un drum pe care a mers singură, apoi ca mamă, alături de cei trei copii, iar acum din nou, cu altă vârstă interioară și cu alte întrebări.

Pe drum, a avut și câteva conștientizări. Unele au venit cu zâmbet, altele cu sinceritatea aceea pe care ți-o dă mersul lung, când nu mai ai de cine să te ascunzi. „Sunt competitivă și, dacă nu am cu cine, intru în competiție cu mine însămi”, spune Irina. A mai înțeles ceva important: că uneori știe mai bine decât crede încotro trebuie să meargă. Camino nu îi oferă Irinei confortul unei vacanțe, dar îi oferă ceva mai rar: spațiul în care să se audă. Iar poate tocmai de aceea s-a întors. Pentru că unele drumuri nu se încheie când ajungi la destinație. Rămân în tine și te cheamă din nou, până când înțelegi ce aveau să-ți spună.

Maura ANGHEL