Politica externă a României, între două erori

România arată astăzi, la nivel internațional, ca un stat care a confundat ani întregi prezența cu reprezentarea și care, între timp, a ajuns să confunde absența cu prudența. Este înghețată, nu are inițiativă și nu are agendă. Are doar reflexe, reacții, comunicate, delegări și fotografii, mai ales fotografii. Dar cel mai grav, are o elită politică ce pare să se simtă acasă doar în țară, nu și pe scena internațională.

Problema este despre profilele pe care le selectăm și despre ce acceptăm, ca normalitate, la vârful statului. România nu joacă ofensiv, de fapt, nu joacă deloc. În loc să fie un actor regional, așa cum visa Constantinescu, este doar un dosar gestionat de alții.

Bariera de limbă

România are încă, la vârful politic, o barieră de limbă care a devenit handicap strategic. Am trecut de la Marcel Ciolacu, care ne spunea că se străduie să învețe engleza, la Ilie Bolojan, care nu știe și nici nu pare interesat să învețe. De la Klaus Iohannis, care știa engleză și germană, dar le folosea doar în hoteluri de lux, nu pe culoarele puterii, la Nicușor Dan, cu o engleză fragilă și o franceză ce nu trădează anii petrecuți în hexagon.

În politica mare, decizia nu se ia în sala de conferință. Se ia înainte și după summit, între patru ochi, în conversații scurte, fără translator, unde o glumă bună, o replică rapidă și o prezență simpatică pot conta mai mult decât un punctaj impecabil scris de aparatul tehnic. Când liderii nu pot funcționa în registrul ăsta, statul intră într-o dependență toxică de formă și protocol.

Deceniul Iohannis

În zece ani la cârma politicii externe, Klaus Iohannis nu ne-a lăsat nici măcar în punctul în care ne-a găsit. România a funcționat extern ca un stat care încasează dividendele umbrelei de securitate și evită conversația politică reală. Când ai un președinte slab nu te mai reprezinți, ești reprezentat.

Aflat pe final de mandat și fără perspective, Iohannis a crezut că politica internațională funcționează ca la Sibiu sau București așa că a transformat Ministerul de Externe și SIE în departamente de PR cu un singur obiectiv, să-i găsească o sinecură.

Inspirat de succesul lui Mircea Geoană, s-a gândit la șefia NATO. Candidatura lui Klaus Iohannis la NATO a fost o greșeală personală cu costuri publice, a consumat energie diplomatică și a proiectat România ca un actor care își confundă ambițiile interne cu realitățile alianței.

Cel mai grav este că nu a fost un accident de orgoliu izolat, ci rezultatul unui aparat de stat care, în loc să tempereze o decizie riscantă, a justificat-o și a împins-o înainte ca pe un proiect de țară. Un sistem sănătos are mecanisme, consilieri care spun „nu”, instituții care fac evaluări, diplomați care anticipează reacțiile și opresc derapajele înainte să devină ridicole pe scena internațională. Faptul că nimeni nu a oprit acest plan a expus nu doar o eroare de leadership, ci o vulnerabilitate structurală, reflexul de a executa, nu de a gândi al aparatului de birocratic românesc.

Anularea alegerilor și lipsa explicațiilor

Momentul care a distrus credibilitatea românească în marile cancelarii, dar mai ales la Washington, a fost anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024. Indiferent de justificări, efectul extern a fost devastator: România a devenit, peste noapte, un exemplu de instabilitate democratică. Când vicepreședintele SUA, J.D. Vance[1], a folosit public cazul României în discursul de la Munchen, vorbind despre anulare ca rezultat al unor suspiciuni „șubrede” și presiuni, nu a fost doar opinia unui politician, a fost un semnal politic de la Casa Albă.

Apoi, în cascadă, au venit gesturi care, în logica relațiilor dintre aliați, arată exact cum sunt – sancțiune și supraveghere. Retragerea din Visa Waiver și trimiterea de observatori pentru scrutinul reluat în 2025.

Epoca Nicușor Dan

Am intrat rapid în epoca Nicușor Dan. A trecut mai bine de jumătate de an și nu a reușit să obțină o întâlnire cu Donald Trump. Aici se combină două slăbiciuni, un aparat de externe slab și incapacitatea României de a livra, la nivel euro-atlantic, o explicație concretă și credibilă despre anularea alegerilor.

A urmat retragerea a peste 50% din militarii americani cantonați în România. Au fost retrași 1.000 de soldați și au mai rămas aproximativ 900. Indiferent cum o împachetezi, ca „rotație” sau „recalibrare”, a fost semnal politic pentru București. Iar problema nu este doar decizia în sine, ci faptul că președintele, premierul și MAE nu au reușit să o atenueze și să o transforme într-o altă conversație, una despre garanții, compensații, planuri alternative, prezență aliată din Franța sau UK

Vizite la Paris și Bruxelles

Vizitele lui Ilie Bolojan la Paris și Bruxelles, apoi vizitele lui Nicușor Dan nu au adus rezultate concrete în ceea ce privește siguranța națională. Elitele românești au sperat că Franța va trimite mai mulți soldați, că un alt membru NATO va compensa, că „se rezolvă” prin simpla prezență la ușă. Nu s-a întâmplat. România a rămas descoperită, iar semnalul american a rămas acolo, necontrabalansat printr-o arhitectură alternativă.

Asta arată încă o confuzie, România se poartă ca și cum participarea ar fi echivalentă cu negocierea. Ca și cum o vizită ar produce, automat, un rezultat.

Trăim într-o lume nouă

Nu trebuie să fugim de adevăr, lumea se schimbă, centrele de putere se schimbă, sferele de influență se întrepătrund. Relațiile interpersonale contează enorm. Astăzi, un bilet de acces la Mar-a-Lago poate conta mai mult decât un master în relații internaționale, pentru că am ieșit din logica protocolului și am intrat în logica accesului. Conversație informală, chimie, capacitate de improvizație, rețele personale, telefonul care sună și ți se răspunde, asta este diplomația actuală.

Din păcate, nici premierul, nici președintele, nici ministrul de externe nu sunt oameni cu carismă și nici cu agendă telefonică internațională. Sunt politicieni formați pentru politica românească, într-un mediu în care „a te descurca” intern a fost mereu mai important decât a te mișca natural într-o conversație, în engleză.

Absența ambalată ca modestie

Faptul că președintele evită pentru a doua oară un eveniment global major, cu sute de lideri, nu este un detaliu de agendă. Într-o țară cu ambiții, deplasările nu sunt „excursii” și nici „plimbări”. Sunt instrumente de putere, securizezi canale, îți testezi mesajele, faci alianțe, împingi interese economice, obții sprijin discret pentru dosare sensibile.

Când președintele decide să nu meargă și trimite „reprezentanți”, transmite, fără să vrea, că România nu are o miză pe care să o susțină. Iar când absența e justificată public prin formule de tipul „nu mă plimb teleleu”, problema devine și mai mare, se afirmă că nici nu e nevoie de agendă. Asistăm la o inversare periculoasă a realității.

Cine suntem și ce vrem?

România nu mai are o idee clară despre sine în lume. Singura „strategie” repetată obsesiv în ultimii ani a fost – ”suntem membrii NATO și UE”. Această mantră astăzi nu mai e destul. Realitatea s-a schimbat. Apartenența nu mai este suficientă.

România nu are răspuns la întrebarea simplă care guvernează orice relație serioasă între state: ce vrem, concret, de la partenerii noștri și ce oferim la schimb?

Până când nu răspundem la această întrebare, vom rămâne blocați în același tipar, reacții în loc de inițiativă, reprezentare în loc de putere, absență ambalată în poziție prudentă.

Cristian Rosu cotidianul.ro