Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Convergența economică a României în context european: considerente teoretice și evidențe empirice

Convergența economică a României rămâne, dincolo de dimensiunea celorlalte evoluții economice, sociale  și geopolitice, unul dintre cele mai importante procese de transformare trăite în ultimele decenii. Creșterea veniturilor, extinderea infrastructurii și consolidarea instituțiilor economice au contribuit la îmbunătățirea calității vieții și la crearea unor oportunități mai largi. Totuși, pentru ca acest parcurs să fie sustenabil și ireversibil, este esențial să înțelegem nu doar oportunitățile, ci și vulnerabilitățile inerente economiilor emergente.

Ciclurile economice din economiile emergente au particularități semnificativ diferite față de cele din economiile mature (Aguiar și Gopinath, 2004). Prezența unor deficite externe mari și persistente în cazul acestora reflectă o dependență accentuată de finanțarea externă, ceea ce le face mult mai vulnerabile la eventuale șocuri internaționale și retrageri bruște de capital. În astfel de situații, riscul unei crize financiare este amplificat, întrucât țările trebuie să-și refinanțeze datoriile în condiții de incertitudine sporită. Totodată, ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor externe pot fi dureroase atât pentru economie, cât și pentru societate. În plus, după cum remarcă Aguiar și Gopinath, o perioadă favorabilă a ciclului economic global, împreună cu procese de tip „catching-up”, nu garantează o dezvoltare sustenabilă pe termen lung. Mai mult, în cazul unor rate ridicate de creștere economică, este crucial ca acestea să nu fie însoțite de dezechilibre externe semnificative, deoarece combinația dintre creștere rapidă și deficit mare al contului curent poate genera, ulterior, ajustări economice și sociale dureroase.

Când discutăm despre dezvoltarea unor economii, trebuie să distingem diferite circumstanțe în care acest proces de dezvoltare se realizează. Pe de o parte, avem economii emergente care se dezvoltă în cadrul unei uniuni economice, așa cum este cazul unor țări din Europa Centrală și de Est, care au aderat la blocul comunitar. Aceste economii sunt considerate a fi mici/medii, deschise și vulnerabile financiar. Pe de altă parte, există exemplul “tigrilor asiatici” – Coreea de Sud, Thailanda sau Indonezia –, economii mici/medii deschise și vulnerabile financiar, care în anii ’80–’90 au înregistrat creșteri economice accelerate, susținute de investiții masive și exporturi dinamice, fără a face parte dintr-o uniune economică. De exemplu, țările din grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) sunt în general considerate economii emergente, dar cu diferențe între ele de dimensiune, dinamică și context. Însă China, a doua economie a lumii, are un PIB mai mare decât multe economii avansate, precum cele din grupul G7. Nu în ultimul rând, țări pe care astăzi le considerăm a fi avansate, la un moment au fost emergente sau în curs de dezvoltare. Exemple în acest sens ar putea fi Japonia sau Germania, care, după cel de-al Doilea Război Mondial, au cunoscut procese de dezvoltare majoră, însoțite de rate importante de creștere economică.

Studierea procesului de convergență către o economie avansată se poate realiza și prin utilizarea unor metode cantitative variate, pornind de la cadrul de referință oferit de modelul Solow (1956), până la modele neoclasice mai sofisticate, precum cel al lui Ramsey (1928) sau cele dezvoltate ulterior pe baza modelului Ramsey de către Koopmans (1963) și Cass (1965).

Figura 1: Convergența economiilor în modelul Solow

Sursa: calcule proprii

Pentru a reda cât mai bine procesul de convergență am recurs la parametrizarea modelului Solow pentru cazul unei economii avansate, respectiv al unei economii emergente aflate într-un proces de convergență. În cadrul acestui exercițiu contrafactual cantitativ am considerat o calibrare relativ standard, unde rata de depreciere a capitalului este de 5% pe an, rata de economisire este de 20%, în timp ce ponderea capitalului în venitul total din economie este 30%. În cadrul exercițiului, cele două tipuri de economii se deosebesc prin nivelul inițial al capitalului pe locuitor. Astfel, pentru economia emergentă am considerat un nivel al capitalului pe locuitor de 5 mii de euro, în timp ce pentru economia avansată, nivelul capitalului pe locuitor a fost calibrat la 10 mii de euro. Întrucât rata de depreciere a capitalului, rata de economisire, respectiv ponderea capitalului în venitul total din economie sunt aceleași pentru ambele tipuri de economii, rezultă un nivel de echilibru pe termen lung al capitalului pe locuitor de 72 mii de euro. Pentru analiza de față am considerat un orizont de timp de 35 de ani.

Din graficul de mai sus se poate observa cum capitalul din economia emergentă înregistrează rate mult mai mari de creștere. Totuși, odată ce economia emergentă atinge un grad de dezvoltare apropiat de cel înregistrat în economia avansată, rata de creștere a capitalului se reduce. Totodată, rezultatele simulării arată că orizontul de timp de 35 de ani nu a fost de ajuns pentru a atinge potențialul pe termen lung (în cadrul modelului și parametrizării de față) de către cele două economii, iar economia emergentă nu a reușit să atingă un nivel apropiat de cel al economiei dezvoltate. Dincolo de cifre, ecuații și parametri, una dintre ideile importante ce pot fi extrase de aici este că economiile emergente au nevoie de eforturi susținute pe parcursul unei perioade considerabile de timp pentru a se apropia de nivelul economiilor dezvoltate.

Cu ajutorul modelului Solow se pot deduce două concepte de convergență: convergență absolută și convergență condiționată. Conceptul de convergență absolută este asociat situației unor economii cu caracteristici similare ce tind să se apropie de același nivel de echilibru pe termen lung. În acest context, țările mai sărace cresc mai rapid decât cele bogate până când ratele de creștere și nivelul de trai devin comparabile. Pe de altă parte, conform conceptului de convergență condiționată, țările aflate mai departe de propriul nivel de echilibru pe termen lung tind să înregistreze creșteri mai rapide. Conform acestei teorii, după ce se ține cont de diferențele dintre stările staționare ale economiilor, rezultă că națiunile mai puțin dezvoltate cresc mai rapid decât cele mai bogate.

Acest cadru teoretic simplificat oferă o imagine clară asupra evoluției economiilor, mai ales în cadrul unei uniuni economice și explică în parte dinamica economică a țărilor care au aderat la Uniunea Europeană după anul 2000. Economia europeană în ansamblu s-a poziționat pe un trend ascendent după criza financiară din 2008-2009, iar economii emergente precum cele din Europa Centrală și de Est au înregistrat rate de creștere economică și dezvoltare net superioare celor din economiile avansate.

Pentru a ilustra evoluția convergenței în cadrul UE, am prezentat mai jos evoluția PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare, atât ca medie la nivelul Uniunii, cât și pentru Germania (ca proxy pentru zona euro) și pentru România.

Figura 2: PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare