„Profesia mea este de croitor de oameni și de suflete”

În fiecare an, odată cu luna martie, Ziarul Evenimentul oferă în dar, în semn de prețuire, interviuri cu femei care au ridicat proiecte îndrăznețe și au schimbat, prin muncă și consecvență, lumea din jurul lor.

Astăzi stăm de vorbă cu Daniela Anghelescu, profesor de Limba română la Liceul de Informatică Iași

- În luna femeii, ce ați vrea să se audă despre dvs. dincolo de catalog? Ce fel de om sunteți când nu se sună de intrare?

- Mi-ar plăcea nu să se audă, ci să se simtă dragul de oameni și de a face bine. Și nu doar în luna martie...Ceea ce fac în afara școlii mă definește ca om, dar e și o continuare a profesiei, pentru că profesia mea este de croitor de oameni și de suflete. De când mă știu am făcut lucrurile puțin altfel, m-am pus de-a curmezișul și m-am luptat uneori cu morile de vânt, dar nu am renunțat niciodată la credința mea în oameni. Și pentru că oamenii mari se nasc din oameni mici, pe ei încerc să-i ghidez și croim împreună povești de succes. În afara școlii sunt mama unui copil-minune, sunt formator și trainer, cofondator al asociației PISC- Profesorii inovează școala, deci îmi dedic timpul tot oamenilor mari și mici, punându-mi speranța în puterea cunoașterii și a inovării constante.

- Când ați simțit, prima dată, că meseria aceasta nu e doar muncă, ci destin?

- Pe vremea când încă nu mergeam la școală, seara, când mama mea corecta teste, mă uitam fascinată la notele scrise cu roșu pe hârtie și-i șterpeleam câte un exemplar pe care-l „corectam”. Nu știam să scriu, dar dădeam cu pixul pe deasupra literelor. Mama mă lua uneori cu ea la școală,  în clasă, alteori mă lăsa în bibliotecă sau cu secretara. Îmi plăcea relația pe care o avea cu elevii și cred că de acolo a început povestea profesiei mele. Mai târziu mi-am dorit să devin jurnalist, dar n-am fost să fie, deșia am cochetat mereu cu ideea aceasta și, cumva, la jumătatea drumului cele două visuri ale mele s-au intersectat. Și iată că, de 7 ani predau educație media. Am știut că locul meu va fi mereu în sala de clasă după primul an de învățământ, adică acum mai bine de un sfert de veac, an în care am plâns mult, am văzut copii care veneau la școală flămânzi, murdari și cu încălțările rupte, copii care-și făceau temele iarna la lumina lumânării pentru că nu aveau curent electric, fetițe care deveneau mult prea devreme mame sau care au fost la un pas de a-și pierde viața din cauza adicțiilor, copii în care am crezut și care au devenit olimpici... Sunt multe povești nespuse care mi-au arătat că pot aduce o schimbare în viața unor oameni mici, care între timp au devenit mari. Și tare mândră sunt de ei! Sunt o norocoasă.

 - Cum arată elevul de astăzi în ochii dvs.: ce limbaj are, ce frici are, ce lumină are?

- Știu că trendul e să spui că elevii de azi sunt diferiți și, dintr-o anumită perspectivă, chiar sunt și e perfect normal. Au de partea lor tehnologia, navighează cu ușurință în mediul digital și dacă știi cum să le captezi atenția, sunt foarte receptivi și analitici. Sunt mai pragmatici decât am fost eu la vârsta lor și își iau informația din surse multiple, în timp ce noi nu aveam la dispoziție decât cartea. Îi apreciez pentru asta, iar rolul meu e de a-i ghida către surse corecte și verificarea informațiilor. Educația astăzi trebuie să-i conecteze cu realitatea și nu să-i întoarcă spre trecut, prin programe școlare nerealiste. Tot aud că profesorul trebuie să se adapteze și nu elevul. De fapt, e un drum cu două sensuri. În esență, elevul de astăzi este același copil care caută lumina, poate mai vulnerabil emoțional, mai expus la informație, dar cu un potențial uriaș.

- Care sunt lecturile dvs. de suflet și ce carte v-ați fi dorit să vă fi căzut în mână mai devreme, în viață?

- Pe Cioran l-am întâlnit prea devreme, cam tot pe atunci pe Eliade, Kafka, Bruckner pe Gabriel Garcia Marquez. Fiecare și-a pus amprenta asupra mea, unii dintre ei pentru toată viața.  Lecturi recente care mi-au rămas în suflet sunt tare multe. Mi-e greu să aleg doar câteva...Poate „Oscar și Tanti Roz” a lui Erich Emmanuel Schmitt, poate „Vara când mama a avut ochii verzi” a Tatianei Țibuleac sau poate „Din cer au căzut trei mere” a lui Narine Abgarian. Toate au venit la timpul lor către mine și au lăsat ceva prețios în sufletul meu.

- Aveți un regret care a devenit, în timp, o formă de înțelepciune? Și ce dor vă face să zâmbiți fără să știți de ce?

- Marele meu regret multă vreme a fost  că nu mi-am dat niciodată timp să fac destul pentru mine, până am realizat câtă bucurie îmi aduce să-mi valorific timpul făcând bine celorlalți, sub diferite forme.  Acum regret că nu am suficient răgaz să fac mai multe, pentru că sunt atât de mulți cei care au nevoie de ajutor...Și da, aș călători mult, în toate lumile posibile.

- Dacă ați fi un personaj literar, cine ați fi — și ce i-ați spune lumii de azi, cu puterea de a o îndrepta puțin?

- Doar un personaj? Cred că mi-ar plăcea să fiu Micul prinț și să mă întorc pentru a alunga tristețea pilotului spunându-i că floarea e în siguranță, că am îmblânzit oaia și că i-a devenit cea mai bună prietenă, că nu mai e nevoie să o țină sub un clopot de sticlă și că pe  planeta mea există mereu speranță.