Cele 33 de biserici de lemn din Iași care țin istoria vie

* dincolo de palatele și mănăstirile mari ale Iașului, patrimoniul rural se sprijină pe construcții fragile, ridicate din lemn, credință și răbdare * un proiect național de inventariere a documentat 33 de biserici istorice de lemn în județ, lăcașuri care încă țin în picioare istoria satelor

Iașul este privit, de cele mai multe ori, prin monumentele sale mari. Palatul Culturii, mănăstirile, casele memoriale, clădirile vechi din oraș și marile repere culturale atrag firesc atenția. Dar dincolo de oraș, în satele așezate printre dealuri, livezi, cimitire vechi și drumuri înguste, există un patrimoniu mai discret și mai vulnerabil: bisericile istorice de lemn.

Nu sunt construcții care impresionează prin dimensiuni. Nu domină peisajul și nu caută privirea. Unele se văd abia după un gard, lângă cruci vechi, sub acoperișuri obosite. Dar în lemnul lor se păstrează o parte din istoria profundă a satelor ieșene. Acolo au fost botezați copii, s-au cununat familii, au fost plânși morții și s-au adunat comunități întregi în jurul acelorași rugăciuni.

În cadrul proiectului național „Inventarierea bisericilor istorice de lemn din România”, etapa dedicată județului Iași a inclus documentarea a 33 de astfel de monumente. Echipe interdisciplinare au analizat vechimea, starea de conservare, autenticitatea, valoarea arhitecturală, tehnicile de lucru, peisajul cultural și rolul pe care aceste lăcașuri îl mai au astăzi în comunitățile locale.

Rugăciuni prinse în lemn

Bisericile de lemn din Iași sunt, în multe cazuri, printre cele mai vechi repere ale satelor. Au fost ridicate de meșteri locali, cu materiale din apropiere, pentru oameni care aveau nevoie de un loc al credinței, dar și de un centru al comunității. În jurul lor s-a așezat viața satului, cu sărbători, necazuri, promisiuni și despărțiri.

Forța lor nu vine din monumentalitate, ci din simplitate. O grindă, o ușă veche, o îmbinare lucrată cu migală, un acoperiș reparat de mai multe ori spun uneori mai mult decât o fațadă spectaculoasă. Lemnul păstrează urme de vreme, de fum, de ploaie, de mâini și de generații. Tocmai de aceea aceste biserici emoționează: pentru că nu par făcute să învingă timpul, dar încă rezistă.

Fragilitatea lor este însă reală. Lemnul cere întreținere permanentă, acoperișurile au nevoie de meșteri pricepuți, iar fundațiile, pereții și pictura pot fi afectate de umiditate, alunecări de teren sau intervenții nepotrivite. O reparație grăbită poate salva temporar o clădire, dar îi poate șterge autenticitatea. Iar în patrimoniu, ceea ce se pierde prin nepricepere nu mai poate fi pus cu ușurință la loc.

Harta unui patrimoniu fragil

Din sursele publice consultate, între reperele ieșene apar biserici de lemn din localități precum Băiceni, Boroșești, Brădicești, Brăești, Ciurbești, Costești, Covasna, Dobrovăț, Dumești, Fedeleșeni și Frenciugi. Unele sunt datate în secolele XVII-XIX și apar în evidențele monumentelor istorice cu hramuri precum „Sfânta Treime”, „Buna Vestire”, „Sfântul Nicolae”, „Sfinții Voievozi” sau „Sfântul Pantelimon”.

Această hartă rurală continuă cu Iepureni, Ipatele, Jigoreni, Mădârjac, Mădârjești, Mănăstirea-Dagâța, Miroslovești și Obrijeni. La Mădârjac apar chiar două biserici de lemn în evidențele publice, iar la Miroslovești este menționată o biserică veche cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”.

Pe aceeași listă a memoriei intră Păușești, Poiana, Popești, Rădeni, Roșcani, Sinești, Stolniceni-Prăjescu, Suhuleț, Șcheia, Vălenii, Verșeni, Vorovești și Zlodica. La Păușești, biserica de lemn „Sfântul Gheorghe”, datată în 1643, rămâne unul dintre reperele puternice ale patrimoniului rural ieșean.

Privite separat, aceste nume pot părea simple localități pe o listă. Privite împreună, ele formează o hartă a memoriei. Sunt locuri în care istoria nu s-a scris în marmură, ci în lemn, în tăceri, în ritualuri și în încăpățânarea unor comunități de a păstra ceea ce au moștenit.

Inventarul nu este suficient

Documentarea celor 33 de biserici este un pas esențial. Fără inventar, multe monumente rămân invizibile. Nu intră în trasee culturale, nu devin priorități pentru restaurare, nu ajung în atenția publicului. Dar o fotografie, o fișă tehnică și o mențiune într-o listă nu pot salva singure o biserică.

„Aceste lăcașuri au nevoie de acoperișuri bune, de materiale potrivite, de intervenții realizate cu specialiști, de implicarea autorităților locale, a preoților și a comunităților. Au nevoie și de meșteri care să mai știe să lucreze lemnul, șindrila și îmbinările tradiționale. Odată cu dispariția acestor oameni, se pierde nu doar o meserie, ci o formă de cunoaștere transmisă din generație în generație”, a spus etnograful Angela Olariu.

Bisericile de lemn pot deveni puncte de educație culturală, trasee de turism responsabil și repere ale identității locale. Lăcașurile spun povestea satelor vechi ale județului, a meșterilor anonimi și a oamenilor care au trăit în jurul lor.

Maura ANGHEL