Ațâțarea slavilor de est la canibalizare

 Dorian OBREJA

Mai întâi, o incursiune lingvistică: canibalizarea este definită drept practica de a mânca un alt om, un alt individ din propria specie, de același tip. În fine, în condițiile de astăzi, nu mai trebuie ajuns la devorare, poate fi de ajuns uciderea...

Apoi, o primă incursiune în istorie. Slavii au fost un popor de origine indo-europeanp, ce a migrat dinspre răsăritul Europei. Fiindcă triburile s-au stabilit pe zone întinse și amestecului cu alte populații, au apărut diferențieri de limbă. Slavii sunt clasificați în de apus, de sud și de răsărit – aceștia din urmă fiind, astăzi, rușii, ucrainenii și belarușii. A doua incursiune, tot în istorie, mai sintetică. În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de azi era populată de ruși, care formaseră statul numit Rusia Kieveană; aceeași zonă a fost cunoscută (mai ales în perioada țaristă) și sub numele de Rusia Mică, prin contrast cu Rusia Mare, când principatul medieval s-a separat de restul Rusiei, ca urmare a invaziei tătare.  

Nu cred că trebuie mers mai departe pentru a ne convinge de puternica legătură/relație dintre ruși și ucraineni. Mai mult decât slavi și unii și alții, ei au ajuns să facă parte din același stat, URSS, începând cu martie 1919. Și au făcut parte nu doar până în decembrie 1991,  când s-a desființat Uniunea Sovietică, ci și apoi, ca membre ale Comunității Statelor Independente, apărută  concomitent! Iar Ucraina a continuat, formal, să facă parte din CSI și după 2014 (întoarcerea Crimeei la Rusia), abia în 2018 exprimându-se intenția unei notificări de retragere. Nici azi nu sunt denunțate toate (sute la număr) acordurile din cadrul CSI, pentru că unele aduc beneficii (de exemplu, comerț liber cu țări din comunitate,  asigurarea pensiei, asistență juridică); în 2022, Ucraina plătea în continuare taxe la CSI!!! Apropo de organizații, e interesant că Ucraina beneficiază de ajutorul unei al cărei membră nu e, NATO, pe când Rusia nu a apelat la CSTO (brațul înarmat al CSI)...

După așa lungă conviețuire/coabitare, cum ne explicăm înverșunarea unui război pe care l-am putea numi, chiar cu riscul de a supăra ambele părți, fratricid (o simplă ucraineancă se referă la ”Rusia, care a fost cândva sora noastră”)? Probleme au existat și în trecut – pot fi amintite Holodomorul, foamete artificială ce a ucis, în 1932-33, milioane de ucraineni, Armata Insurecțională Ucraineană, aliată cu forțele naziste, și continuarea rezistenței antisovietice până în anii 1950.

Au trecut mai mult de 900 de zile de conflict (escaladat, prin incursiunea ucraineană în Kursk), au murit sute de mii de civili și militari, se consemnează pagube imense în toate domeniile, se acumulează datorii uriașe. Iar pacea e mai departe ca în martie 2022, când, în Turcia, se purtau negocieri între părțile combatante. Atunci, a fost un pas până la acord și semnare, și rămâne un mister de ce nu s-au materializat. Nu e niciun mister, în condițiile în care unele state întrețin războiul (SUA, Anglia, Germania, Polonia), iar de pe urma acestuia fabricanții/comercianții de arme obțin câștiguri la fel de uriașe ca pierderile băștinașilor. Zilnic, auzim solicitări de tot mai multe și mai performante arme; inițiativele de pace, însă sunt extrem de rare, formale, inconsistente și nerealiste. ONU și Consiliul de Securitate au dispărut.

Iar asta nu e tot: continua escaladare poate duce la un conflict atomic sau unul mondial. Să credem că asta doresc, într-adevăr, ațâțătorii?