Golănia candidaturilor de formă

 Dorian OBREJA

Îmi cer scuze de la bun început; nu e în obișnuința mea să folosesc termeni/expresii mai tari (precum în titlul de astăzi); dar, iată că realitatea mă obligă...

Pentru a mă mai liniști, am făcut oarece documentare dincolo de ocean (nu fiți invidioși, doar virtual), pentru că tot ne este dată, de trei ori pe zi, uneori și noaptea, democrația americană drept exemplul cel mai demn de urmat, nec plus ultra etc. Și am aflat de acolo unele lucruri demne de interes.

Astfel, pentru a candida ca senator, trebuie să ai minimum 30 de ani, să fii cetățean american de cel puțin 9 ani și să ai rezidența în statul unde candidezi; candidații pentru Congres trebuie să aibă cel puțin 25 de ani, să fie cetățeni americani de cel puțin 7 ani și să fie locuitori ai statului pe care vor să-l reprezinte.

Traversez înapoi, rapid, Atlanticul, și mă opresc direct în România.

Referitor la alte condiții, aș comenta doar cea de vârstă: în România, poți ajunge europarlamentar la 23 de ani; deci într-o demnitate ce presupune responsabilitate și multă experiență, sari direct din facultate la Bruxelles (cum, de altfel, au făcut unii aleși mioritici). Este doar un exemplu de cât de ciudate și perfectibile sunt legile la noi.    

Dar alt aspect mă preocupă mai mult. Ați văzut, la americani, la ambele camere, candidații au ceea ce unii numesc (bine) reprezentativitate, alții alții îi spun (coborând în derizoriu) ”legare de glie”: prezența de un timp în locul pe care dorești să-l re/prezinți. Mi se pare o condiție mai mult decât normală – obligatorie. În România, se aplică doar la aleșii locali (”Dacă vreți o funcție la nivel local, trebuie să aveți domiciliul în circumscripția în care candidați”), tocmai pentru ca listele să se poată  face la centru, după cum vor liderii și după cum/cât cotizează amatorii de deputăție sau senatorie (cu beneficiile cunoscute, dintre care imunitatea e una dintre cele mai importante).

Parcă nu e de ajuns că, în plan local, se fac proiectele de liste cu tot felul de anomalii (boxer în loc de profesor, rude, prieteni și obligații în loc de profesioniști & competenți, găinari care apoi ajung scriitori în...pușcărie); din cei circa 130 de parlamentari de Iași din 1990 până în prezent, au fost destui ”venetici”, fără nicio legătură cu locurile și oamenii de aici – nici până atunci, nici după ce au fost aleși -, ci numai cu șefii de la centru. La o primă amintire, Nicolae Bănicioiu, Varujan Vosganian și o megamahalagioacă.

Avem ”venetici” și acum (la nivel de țară, 20%!). Dintre numele cunoscute, Alexandru Rafila. Dintre nomen odiosa, unul șoșoacă.

Dar ce caută unul Târziu? Aici ajungem la miezul problemei. Numitul a fost ales, în iunie, europarlamentar. Bagajul și direcția Bruxelles. Aceeași urare unei alte ”suveraniste”, care ar fi vrut, acuma, să candideze și la prezidențiale, și la parlamentare. Nu vă ajunge, nesătuilor? De fapt, nu e vorba de nesațietate, ci de numita din titlu golăneală. Unii candidează crezându-se ”locomotive”, care și-ar împinge partidele la scoruri mai bune, apoi se retrag și lasă locul ”rezervelor”. Se dă dovadă de lipsă de respect față de alegătorii lor din iunie: e cazul primăriței din Câmpulung Moldovenesc, al președintelui CJ din Bihor. La Iași, cazul altor aleși locali – primari sau consilieri.

Un fel de joc ”la două capete”. Căreia îi urmează migrațiile prin legislativ. Asta e clasa politică mioritică. Doar multe-multe lămâi ar putea tăia senzația resimțită...