Rămas bun, Vasile Ilegitim!

Dan N. DOBOȘ

(gânduri la dispariția unui om care avea numai prieteni)

Multă vreme nu l-am văzut deloc, deși eram redactorul-șef al publicațiilor Evenimentul. Era o prezență extrem de discretă, un om preocupat de afaceri cu mult mai bănoase decât o gazetă de provincie, fie și una cu ambiții regionale. De aceea, nu știu dacă el sau un alt mare dispărut, Const. Pălăduță, a avut ideea unui ziar care să aibă numai prieteni. Îmi place să cred că sloganul acesta, sub care am așezat întregul nostru cotidian a fost născocit de amândoi. Din păcate, constat și astăzi că el nu este înțeles și este tratat ca o utopie într-o lume care consideră că valoarea unui jurnal e direct proporțională cu agresivitatea lui. 

După ceva vreme și în urma unor reașezări din redacție, am ajuns să am discuții îndelungi cu domnia sa. Nu doar despre ziar, ci și despre vremurile comunismului, despre istorie și afaceri, despre principii și compromisuri, despre cum se conduce un colectiv. Nu am fost de acord întotdeauna cu ceea ce îmi spunea, dar felul său de a lăsa interlocutorul să respire intelectual, zâmbetul care îi înflorea în momente în care eu simțeam încrâncenare și aplecarea sa spre ceea ce te face să fii om, îmi vor rămâne mereu în minte. Și, poate, m-au și modelat ca om.

Avea zisele lui. Mă aborda șăgalnic cu „Ce mai faci, dom șef?” fiindcă știa că apelativul acela mă scoate din zona de confort și ne despărțeam strângându-ne mâinile și zicând „să trăim”, o formulă răsucită ironic și rafinată din comunistul „să trăiți”. Îmi repeta mereu că trebuie să ne organizăm viața cu conștiința faptului că orice lucru care are un început va avea și un sfârșit și că, dacă vrei să trăiești simplu și împlinit, e bine să faci „ce face toată lumea”. Din punctul lui de vedere, restul era joc, risc, mister și, adesea, suferință. Și mai avea ceva... Când pomenea de o „pauză publicitară” în care m-aș fi aflat chipurile eu în redacție, mi se strângea inima. Fiindcă știam că urma să ne ceară ceva nou. De multe ori, această sintagmă ne-a dus însă în locuri în care nu m-aș fi gândit că am fi putut ajunge. 

Sigur că n-am avut numai prieteni. Nici noi, gazetarii, nici domnia sa. Despre inamicițiile stârnite, uneori cu candoare, de Vasile Ilegitim s-ar putea scrie un roman. Cu iz memorialistic sau poate de spionaj. Și, fiindcă nu aveau ce să ne reproșeze în afara blândeții, unii au minimalizat paginile noastre de mică publicitate, conștienți, însă, în sinea lor că ele erau dovada vie și cotidiană a independenței noastre. Fiindcă, de fapt, asta a fost cea mai mare izbândă a lui Vasile Ilegitim: a creat un spațiu publicistic unde jurnaliștilor nu li s-a spus niciodată ce să scrie sau să atace pe cineva.

În cele aproape două decenii de colaborare, Vasile Ilegitim nu mi-a zis niciodată ce să scriu. Citea gazeta dimineața la cafea, ca oricine altcineva, într-o conduită care nici pe vremea aceea nu era foarte răspândită printre patronii de presă, darămite astăzi, când ea poate părea o mare naivitate. Dar așa era domnia sa, un om care căuta mereu binele, cineva care se iluziona că poate avea numai prieteni. Și, poate că ultimul deziderat nu i-a reușit, dar sunt convins că aceia care i-au fost prieteni l-au prețuit în mod deosebit. În această categorie se încadrează și subsemnatul, care face astăzi o plecăciune adâncă și înlăcrimată.

Drum lin în înalturi și Dumnezeu să te odihnească, Vasile Ilegitim!