Trump(e)ace?

 Dorian OBREJA

Inițial, am vrut ca acestor rânduri să le pun un titlu optimist, de genul ”Semne bune luna are...”, dar, știind că, în destule situații, între declarațiile politicienilor (plus speculații ale presei sau analiștilor) și faptele acestora se pot consemna, din păcate, distanțe și diferențe, am virat-o către un joc de cuvinte și un semn de întrebare.

De unde optimismul inițial, de unde chiar jocul de cuvinte – Trump(e)ace? Păi e o reacție normală la ce se întâmplă sau se anunță a se întâmpla. Mă refer la lucruri care privesc prioritar – e un subiectivism pe care mi-l asum, pielea e mai aproape decât cămașa – continentul nostru. Unde cred că nu există om care să nu dorească a fi pace. Dar iată că, după ce, din 1945 până în 2022, cu toate momentele tensionale ale războiului rece, pacea a existat și predominat - chiar făcându-se pași însemnați pe calea unor tratate privind utilizarea armelor nucleare, apoi producându-se, în 1989, ridicarea ”cortinei de fier” între Est și Vest, în urmă cu aproape trei ani se acutiza un conflict. Nu între două țări tradițional dușmane, cum ar fi Turcia și Grecia, ci între două foste ”surori”, Rusia și Ucraina (cu precedent de același fel în spațiul fostei Iugoslavii). Vina conflictului este mai puțin atribuită Ucrainei (un simplu pion pe tabla de șah a giganților și poligon de încercare a armelor), cât Rusiei  - cu pretenții și apucături imperialiste - și SUA, ca lider NATO, mai ales, care nu a respectat niște granițe, tot avansând spre est și, inevitabil, intrând în coliziune cu interesele regimului de la Kremlin.

Totul a depins foarte mult, trebuie să recunoaștem, și de relațiile dintre liderii marilor puteri. Ronald Reagan sublinia, în noiembrie 1985, că ”SUA și URSS sunt cele mai mari două țări de pe pământ, superputerile. Ele sunt singurele care pot începe cel de al treilea război mondial, dar și singurele care pot aduce pacea în lume”. Între timp, a devenit și China parte a actorilor principali.

Și au fost relații bune între Reagan și Gorbaciov, apoi între acesta din urmă și George H.W. Bush, după care între Clinton și Elțîn, apoi între George W. Bush și Putin, în fine, între acesta din urmă și Trump. Nu același lucru se poate spune despre binomul Biden-Putin...  

Iată că acum, după certa revenire a lui Trump la Casa Albă, se pare că am putea intra într-o nouă epocă, mai puțin aflată sub spectrul tensiunilor și conflictelor maxime. Trump a declarat mai laconic: ”cred că ne vom vorbi”, iar Putin, mai ”vorbăreț”, după ce a amânat puțin felicitările cuvenite câștigătorului alegerilor, a declarat că ”remarcile făcute de Trump despre Ucraina în timpul campaniei electorale şi restabilirea relaţiilor cu Rusia merită atenţie”. Aici ar fi de amintit un lucru important, în măsura în care cele spuse sunt reale: potrivit cărții lui Bob Woodward, Trump ar mai fi vorbit deja cu Putin, în secret, până la de șapte ori după plecarea de la Casa Albă, în ianuare 2021! De asemenea, este de remomorat întîlnirea din iulie 2018 dintre cei doi, în care, timp de două ore, au discutat doar în prezența translatorilor...

Potrivit cunoscătorilor culiselor politice, ”Putin și Trump vor începe în curând să facă o serie de manevre strategice, fiecare căutând să-și maximizeze influența.”. Amândoi extrem de pragmatici, fiecare ca căuta să-și atingă interesele proprii. Dacă, din intersectarea acestora, va rezulta perspectiva și materializarea unei epoci de pace, aceasta nu poate fi privit decât ca un lucru benefic!