Bietele pensii ale nesimţiţilor speciali

Dan M.BREZULEANU

Arta de a-i păcăli pe toţi cei care te înconjoară este acceptată şi funcţionează nu doar în politică. Altfel, nu-mi explic cum, de atâta vreme, mii de cetăţeni pot încasa, cu sprijinul unor legi strâmbe, dar în dispreţul moralei şi în detrimentul compatrioţilor, zeci de mii de lei lunar, în concept de pensii speciale.

Ceea ce se întâmplă astăzi cu sistemul de pensii nu este altceva decât lipsa de reacţie a unui popor care nu-şi dă seama de puterea pe care o are atunci când este nevoie să modifice lucrurile. Pensia specială nu este un privilegiu al celor care şi-au cumpărat dreptul de a legifera, ci este rezultatul monstruoasei noastre apatii.

Este neverosimil modul în care cei pe care i-am trimis să ne reprezinte ne lasă în urmă, de o manieră grotească. Modul lor de lucru are ceva din fanatismul inacceptabil al unui sistem retrograd, al unui stat care basculează către dictatura grupului de presiune, a grupului de interes. Iar dreptul la laşitate pe care şi l-au arogat, tradus printr-o trădare de ultimă speţă, condamnă la umilinţă o jumătate de naţie, în detrimentul celeilalte jumătăţi, umilită şi ea, prin suprataxarea sărăciei.

În justiţia socială pe care mi-o închipui, niciun ser uman n-ar trebui să primească, în prisoseală, un beneficiu din truda comună a celor care, deşi nu au mai apucat să se înfrupte, ca toţi ceilalţi, nici nu cer să primească. Nimeni, dar absolut nimeni nu ar avea dreptul de a se îndestula din ceea ce ar trebui să reprezinte bruma de speranţă pentru ieşitul la liman al celor mulţi – şi din ce în ce mai mulţi, care n-au dat de drumul corect, cărora nu li s-a permis să se înscrie pe drumul acesta al supravieţuirii demne.

Sunt convins că politica nu se poate face în clandestinitate, dar dacă marea anomalie a politicii o reprezintă expunerea, este clar că politica are nevoie de oameni cu demnitatea intactă. Căci ipocrizia, admisă ca păcat moral, s-a convertit astăzi într-o virtute politică de care delincvenţii cu gulere albe se folosesc mai mult decât de conştiinţe. Iar (lucru dovedit) plozii ieşiţi din dezonoarea justiţiei n-au obosit în încercarea de a mima blocarea drumurilor unor şarlatani către panoul de comandă al statului, cocoţaţi pe legi paralele şi averi imposibil de justificat lor înşişi.

Nu ştiu care o fi frauda cea mai scandaloasă dintre fraude, dar ştiu că autoînşelarea nu lungeşte deloc pasul pe lângă conştiinţele noastre, ci ne ademeneşte de ani buni cu poveşti despre un nivel de trai căzut în depresie; o lecţie de supravieţuire pe care ne-o predăm unii altora, generaţie după generaţie.

Aş fi vrut să scriu aici, din nou, câteva cuvinte despre cei care cu adevărat merită pensiile acestea speciale: despre eroii neamului, despre veteranii de război, din ce în ce mai puţini, despre cei care-şi consumă bătrâneţile într-o sărăcie care ar trebui să ne facă să intrăm în pământ de ruşine. Dar existenţa lor nu mai interesează pe nimeni decât de ziua Înălţării, când statul îi parfumează cu colonie rusească şi le slujeşte de cârje la paradele cu tancurile şi armele pe care chiar şi ei le-au folosit pentru ca noi să existăm astăzi ca naţie.

Când vălul subţire de inconştienţă ni se va ridica de pe ochii care nu cer să vadă, fi-vom liberi, oare? Nu cred, dar am credinţa că, aidoma zicerii unui cunoscut deja celebru, norocul şi mizeria nu se (mai) moştenesc!