Ferească Dumnezeu și Alah de „făcătorul de pace” american!

Dorian OBREJA

În mod sigur, Donald Trump și-ar da o jumătate din regat, plus alte mărțișoare (precum Cuba sau Groenlanda) doar-doar ar obține Premiul Nobel pentru pace. Deocamdată, a trebuit a se mulțumi cu surogate, Nobelul pentru pace second hand (adică primit, deși nu e transmisibil, de la Corina Machado), Premiul FIFA pentru pace, sau titlul onorific de „Peacemaker”.

Numai că, din păcate, la americani, termenul din ghilimele mai are o accepție, jumătate ironică, jumătate cinică: așa a fost numit revolverul Colt creat în 1835, și utilizat, cred că deja vă închipuiți, pentru a aduce pacea veșnică a celor care se aflau la capătul nepotrivit al țevii...

Numai că, din păcate (exclusiv pentru Trump), perspectiva îndeplinirii dorinței devine din ce în ce mai îndepăratată și mai nesigură. Și-o fi trecut în cont (doar el știe cum) performanța de a fi pus capăt la 8 (opt!!!) războaie, dar, realist vorbind, parcă se contabilizează mai mult faptul că a călcat pe bec de 2 ori în 2 luni, e adevărat, fără să declare război, în Venezuela și Iran, celei dintâi răpindu-i președintele și băgându-l la răcoare în SUA, celui de al doilea ucigându-i liderul religios; în ambele situații, cu destule victime colaterale, printre cubanezi, venezueleni, iranieni, dar și americani sau din țările asupra cărora Iranul a declanșat represalii – începând cu Israelul și terminând cu câteva state arabe.

Nu e momentul să mai revin la cazul Venezuelei.
Iranul e demult în vizorul SUA. Și datorită prieteniei americanilor cu Israelul, și din cauza unor interese încă mai pragmatice (să zicem petrol...). În 1953, în Iran avea loc o lovitură de stat, orchestrată de CIA și MI6, care l-a înlăturat pe premierul Mosaddegh, „vinovat” de naționalizarea industriei petroliere iraniene (ceva asemănător au făcut, mai de curând, lideri venezueleni). Gestionarea deficitară de către administrația americană a crizei din 1979 a facilitat debarcarea Șahului Reza Pahlavi. SUA au sprijinit Irakul în războiul declașat de acesta contra Iranului în 1980 (ceea ce nu i-a împiedicat, mai târziu, să invadeze Irakul și să-l execute pe Saddam Hussein) și au închis ochii, complice, la folosirea de către irakieni a armelor chimice care au făcut zeci de mii de victime printre soldații și civilii iranieni. Dar, mai grav, în iulie 1988, un avion iranian cu 290 de persoane la bord (dintre care 66 copii) a fost doborât cu două rachete lansate de pe crucișătorul american USS Vincennes, cu scuza de a-l fi confundat cu un avion de luptă.  Toate persoanele și-au pierdut viața; drept recompensă, căpitanul și întreg echipajul navei au fost decorați, vicepreședinte de atunci, G.H.W. Bush declarând, cinic, că „Nu voi cere niciodată iertare în numele SUA. Indiferent ce fapte au fost comise”. În fine, în iunie anul trecut, Israelul și SUA au atacat obiective nucleare și militare iraniene, au ucis comandanți de rang înalt și au efectuat lovituri asupra unor instalații din Iran, lăudându-se că i-au „liniștit” pe iranieni pe termen lung. Se pare că au mințit, de vreme ce a fost nevoie și de atacurile de acum!

Mai trebuie amintit că, în 2018,  SUA, la inițiativa lui Trump, s-a retras din acordul nuclear cu Iranul, deschizând o cutie a Pandorei. De asemenea, trebuie spus că eliminarea de acum a unor lideri s-ar putea să îndârjească și mai mult Iranul, să ostilizeze și mai tare țări arabe și musulmane, deci să escaladeze și extindă conflictul dincolo de zonă.