Trumpilat din Pont și Vladimir de pe front

 Dorian OBREJA

Vineri, 15 august, Anchorage, Alaska, ora locală 11. Indiferent de orele de pe alte meridiane, în acest moment, ochii și gândurile jumătății nordice a planetei s-au îndreptat către localitatea acum americană, altădată rusă. S-au îndreptat precum spre Ierusalim sau Mecca în zile de mare sărbătoare...O apăsată și tensionată stare de așteptare.

Deși ”jocurile erau făcute”: gureș ca de obicei, președintele american devoalase viziunile asupra celor mai importante subiecte, știind care dintre ele erau împărtășite de către omologul său rus – asigurându-și, în acest fel, și un rol de profet (post festum putea zice: ”vedeți, v-am spus eu că așa va fi”). Spre a mă lăsa și eu molipsit de fascinația rolului de prezicător, aduc aminte că, în editorialul apărut fix acum o săptămână, formulam pronosticul conform ”meciul” Trump-Putin era din categoria 1, x, 2. Și așa a fost să fie!

Se mai știau, chiar în detaliu, diversele momente ale scenariului: după o întrevedere între Trump-Putin, urmau negocieri în cadrul delegațiilor, eventual sub forma unui prânz de lucru, apoi o conferință de presă comună – totul estimat la 6-7 ore. La ”filmări”, lucrurile s-au desfășurat altfel: cei doi au vorbit doar în limuzină, discuțiile ulterioare au fost sub trei ore, s-a ”sărit peste masă”,  totul încheindu-se cu o declarații în fața presei (fără întrebări...), cu un Putin mai exuberant ca de obicei și un Trump mai reținut ca de regulă.

În cele trei ore s-a întâmplat ceva, despre care cei doi președinți au convenit să nu vorbească. Dar, cu certitudine, ceva suficient de important pentru a schimba programul și comportamentul principalilor actori. Dintre care unul a părut o re-editare a lui Pilat din Pont, dornic să scape cât mai repede de un subiect ce se prezintă tot mai greu de rezolvat, sau a maurului dispus să se retragă după îndeplinirea datoriei, iar celălalt – cumva cu energii în plus, generate de avantajele obținute pe front.

Înaintea întâlnirii, un fost  șef al MI6 afirma că ”un acord de pace astăzi va fi o veste proastă pentru Ucraina”; vestea că nu s-a semnat un acord de pace poate, însă, fi considerată o veste bună – nu atât pentru Zelenski și aliații săi, cât pentru cei care luptă (și mor) zilnic pe front? Aș spune că, mai degrabă, nu. Urmează o deplasare a președintelui ucrainean la Washigton, o posibilă întâlnire la cel mai înalt nivel Rusia-Ucraina (cu eventuala participare a lui Trump), alte câteva întâlniri tehnice și cândva, târziu, spre toamnă, probabila semnare a unui acord. Numai că înaintarea rușilor înseamnă pierderea a 500-700 kmp pe lună, căderea bastioanelor din Donețk, transformarea celor 21% din teritoriu ocupat în 25% etc.

Bilanțul summit-ului se vede diferit în locuri diferite: presa americană e împărțită între critici (democrații) și laude reținute (republicanii);  TASS subliniază că i s-a oferit lui Putin o oportunitate de a-și spori influența asupra lui Trump; la Bruxelles se semnalează ”triumful lui Putin”; la Kiev, întâlnirea a fost caracterizată drept ”rușinoasă și inutilă”; și în Australia s-a perceput că ”Putin a părăsit Alaska cu o victorie completă asupra lui Trump”.

Dar eu revin și insist, cu obstinație, dar și argumente de bun simț, asupra unui aspect: nu victoriile unuia sau altuia dintre lideri, uneia ori alteia super-puteri sunt importante, ci timpul rămas până la pace. Iar vineri, în Alaska, am asistat doar la o nouă întoarcere a unei clepsidre mult prea mari...