„Taxa pe aparență” la adolescenții din Iași. Minimum 500 de lei pe lună ca să nu fii luat peste picior la școală

* nu e moft, e presiune socială * la Iași, „să arăți OK” la școală și în gașcă s-a transformat într-un cost repetitiv * un prag minim de 500 de lei pe lună, chiar și când alegi variantele cele mai accesibile * uniforma mai taie din diferențe, dar nu le șterge, iar presiunea se mută în detalii

În curtea școlii, în pauze și în pozele de pe telefon, adolescența se joacă pe două fronturi: cine ești și cum ești perceput. Pentru mulți, „cum arăți” nu mai e o opțiune estetică, ci un scut social care costă.

„Taxa pe aparență” se vede în cheltuielile predictibile, în lucrurile pe care adolescenții le folosesc ca să „nu iasă în evidență” în sensul rău: încălțăminte și haine care arată „OK”, îngrijire de bază (tuns,coafor, produse), telefon cu internet și, pentru o parte dintre ei, sala sau o activitate care ține de imagine. Chiar și când cumperi rar, tot plătești lunar, pentru că piesele scumpe se împart în timp: azi iei sneakers, luna viitoare un hanorac, apoi geaca, apoi o pereche nouă pentru că „aia veche e făcută praf”.

De aici apare pragul minim realist de 500 de lei pe lună. Nu într-o lună în care cumperi tot, ci ca medie lunară, când împarți costurile. Doar telefonul, un tuns periodic sau coafor, în funcție de stil, plus produse de îngrijire și un ritm minim de înnoire a hainelor sau a încălțămintei te duc în zona asta, mai ales când creșterea la adolescenți schimbă mărimile, iar uzura e rapidă. Nu trebuie să fie „branduri”, ci doar să fie „acceptabil” pentru grup.

„Fițele” te țin în gașcă

Dincolo de minim, diferențele se rup repede. În clipa în care intră în joc „piesa de statut” – sneakers-ul anume, geaca anume, hanoracul „care se vede”, manichiura făcută regulat, rutina de păr sau abonamentul la sală – coșul lunar sare fără să-ți dai seama. Pentru un adolescent care vrea să „țină pasul”, 700–1.000 de lei pe lună devine o medie plauzibilă, nu o excepție. Iar în familiile în care presiunea e dublată de comparația social media, costurile tind să devină recurente: nu e suficient să ai ceva bun o dată, trebuie să nu pari „în urmă” mereu. „Eu am un băait în clasa a doua la o școală foarte bună din Iași. Când era la Pregătitoare a venit acasă cu ochii în lacrimi că el nu are Jordan (bascheți pentru băieți – n.r.). Eu îmi permiteam să-i cumpăr, dar chiar nu am vrut să dau câteva sute de lei pentru o pereche de încălțări pe care să le facă praf în câteva luni. Ei, la ceva timp, văzând că tot insistă, i-am cumpărat. Și ce să vezi – a doua zi a venit tot plâns acsă. Copiii au râs de el că erau din ediția veche”, ne-a spus Simona Mardare, o ieșeancă pentru care moda la copii este o chestiune de criticat.

Cea mai grea parte e că această cheltuială nu se vede ca o factură unică. E o sumă de „mici” plăți care, puse cap la cap, arată ca o rată: un drum la frizerie, o reîncărcare de abonament, un produs „care trebuie”, o piesă vestimentară „că începe semestrul”, încă una „că e eveniment”, încă una „că nu mai merge aia”. În final, părinții nu simt că „au cumpărat aparență”, ci că au „ținut copilul în rând cu lumea”. Iar adolescentul, de cele mai multe ori, nu cere lux, ci liniște: să nu fie ținta glumelor.

În discuție apare inevitabil uniforma școlară, ca soluție aparent simplă: dacă toți arată la fel, dispar diferențele. În realitate, uniforma poate reduce afișarea lor în timpul orelor, dar presiunea nu dispare, ci se mută. „Nu mai contează atât de mult bluza, contează încălțămintea. Nu mai contează cămașa, contează geaca. Nu mai contează fusta, contează telefonul. Nu mai contează cine are ce, contează cine arată mai bine în detalii. Uniforma poate egaliza cadrul, dar nu poate controla cultura de grup și limbajul simbolic al adolescenței, unde statutul se exprimă prin semne mici și repetate”, a completat și Amelia Toader, mama unei adolescente de 16 ani.

De aceea, „taxa pe aparență” rămâne o realitate chiar și în școlile unde există reguli. În Iași, ca peste tot, adolescenții învață repede ce se penalizează social și ce se recompensează. Iar când recompensele sunt vizibile și penalizările sunt publice, presiunea se transformă în consum. În mod paradoxal, cei mai vulnerabili sunt tocmai copiii care au mai puțin: pentru ei, fiecare 100 de lei în plus nu e „un moft”, ci o negociere în familie.

Teona SOARE