Pacienții oncologici, în pericol!

* centrele publice de radioterapie, care ar trebui să asigure coloana vertebrală a sistemului, acoperă doar puțin peste 10% din necesarul real de servicii * între 50% și 60% dintre pacienții oncologici au nevoie de acest tip de tratament, iar numărul lor este în creștere constantă!

Situația pacienților cronici, în special a celor oncologici, se degradează accelerat, prinsă într-un mecanism blocat între birocrație, decizii întârziate și lipsă de coordonare.

Ceea ce ar trebui să fie o prioritate absolută - accesul la diagnostic, tratament și monitorizare – devine, în mod paradoxal, o cursă contra cronometru pe care mulți pacienți o pierd înainte să înceapă cu adevărat. Semnalele trase în ultimele luni de organizațiile de pacienți și de profesioniștii din sănătate nu doar că nu au fost rezolvate, ci par să se amplifice într-un context în care instabilitatea politică mută atenția decidenților de la problemele reale ale sistemului.

În centrul acestei crize se află accesul la radioterapie - o componentă esențială în tratamentul cancerului. Datele sunt clare și greu de ignorat: între 50% și 60% dintre pacienții oncologici au nevoie de acest tip de tratament. Iar numărul lor este în creștere constantă, confirmat de analizele instituțiilor internaționale, inclusiv Organizația Mondială a Sănătății. Cu toate acestea, infrastructura din România rămâne dezechilibrată și insuficientă.

Regiunea București-Ilfov funcționează, în practică, ca un hub național oncologic, preluând pacienți din zone întregi unde astfel de servicii lipsesc complet. Județe întregi, cu o populație cumulată de peste 1,3 milioane de oameni, nu au acces local la radioterapie. În acest context, a intervenit o presiune uriașă pe centrele existente, liste de așteptare și întârzieri care pot face diferența între viață și moarte.

Oficial, situația pare gestionabilă: aproximativ 25 de acceleratoare funcționale în București-Ilfov.  În realitate însă, cifrele ascund un dezechilibru profund.

Centrele publice, care ar trebui să asigure coloana vertebrală a sistemului, acoperă doar puțin peste 10% din necesarul real de servicii. Este o discrepanță care ridică întrebări serioase despre eficiența utilizării resurselor și despre modul în care sunt organizate serviciile.

Mai grav, există capacități suplimentare - inclusiv în sectorul privat - care ar putea prelua o parte din această presiune, dar care rămân neutilizate din motive administrative. În timp ce pacienții așteaptă, uneori luni întregi, pentru a începe tratamentul, infrastructura disponibilă nu este integrată în sistemul public de decontare. Este un paradox care subminează orice logică medicală: resurse există, dar accesul la ele este blocat.

Problema nu se oprește aici. Decizii recente, inclusiv cele legate de suportarea costurilor primei zile de concediu medical pentru pacienții cronici, adaugă un nou strat de presiune asupra unor oameni deja vulnerabili. De peste patru luni, această situație rămâne nerezolvată, în ciuda promisiunilor repetate. Pentru pacienți, însă, fiecare zi contează - nu doar din punct de vedere medical, ci și financiar și psihologic.

Mesajul transmis de organizațiile de pacienți este simplu și direct: nu contează dacă tratamentul este oferit într-un spital public sau într-un centru privat. Contează să fie accesibil la timp, în condiții de siguranță și calitate. Orice întârziere, orice blocaj birocratic, orice decizie amânată se traduce în suferință reală.

În spatele acestor cifre și analize se află oameni care nu au luxul de a aștepta stabilizarea politică. Pentru ei, fiecare zi fără tratament este o pierdere ireversibilă. Iar dacă sistemul nu reușește să își mobilizeze toate resursele - indiferent de forma lor - riscul nu este doar unul administrativ, ci profund uman. Nicoleta ZANCU