Incze IV, după patru decenii, în oraşul tinereţii

Atunci când fostul fotbalist al Politehnicii Iaşi, Ladislau Incze IV, mi-a comunicat intenţia de a veni la Iaşi pentru a revedea oraşul în care a trăit cele mai mari satisfacţii ale vieţii sale, mi-au revenit în memorie cursele sale rapide pe extrema dreaptă spre poarta adversarilor. Aveam vreo 14-15 ani, „mâncam” fotbal pe pâine şi trăiam toate fazele acelea extraordinare cu mare emoţie la tribuna B, între miile de microbişti. Confesiunile talentatului fotbalist, începute în redacţie, continuate la „Bolta Rece”, alături de foşti coechipieri, şi încheiate o zi mai târziu la stadion, sunt, practic, pagini din istoria fotbalului ieşean. „Fotbalul, pentru mine, a fost o continuare a tradiţiei familiei. Tatăl meu, Incze II, a jucat fotbal şi hochei la Târgu Mureş şi în echipele naţionale. Avea un frate mai mare, Incze I, care a practicat, de asemenea hocheiul, şi unul mai mic, Incze III, tot sportiv. Mie, jucător doar de fotbal, mi-au spus Incze IV. M-am remarcat în taberele naţionale pentru juniori şi antrenorul Gheorghe Ola m-a promovat la lotul naţional U.E.F.A. Eu am ajuns la Iaşi datorită lui Mihai Bârzan, un mare antrenor de juniori, care avea un ochi versat în evaluarea tinerilor. El l-a convins pe tata să mă lase la Iaşi, că-mi va fi mai bine decât la Bucureşti, unde ar fi urmat să fiu testat de Steaua. Când am ajuns în Copou aveam 18 ani. Am găsit o echipă cu jucători valoroşi, precum Constantinescu, Viorel Popescu, Pop, Vornicu, Deleanu, Ştefănescu, Humă, Romila I, Matei, Cuperman”.

Citeşte şi: Egal plătit cam scump!

Ladislau Incze a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Construcţii, unde a intrat fără probleme, fiind foarte bun la matematică, după cum ne-a mărturisit. „Colegii de echipă m-au primit cu mare dragoste şi m-au ajutat să mă integrez. Erau ca nişte fraţi mai mari. Am câştigat repede şi simpatia publicului, care m-a încurajat întotdeauna. M-am împrietenit repede cu Emil Lupulescu, cu Viorel Stoicescu, cu Vasile Simionaş, cu Dumitru Romila I, legături de suflet care se păstrează şi astăzi, deşi ne aflăm la distanţe mari unii de alţii. Eu, în Ungaria, ei, aici. Dar ne mai salvează internetul”.
Incze IV a jucat zece ani la Politehnica Iaşi, dintre care opt în prima divizie a ţării, adunând aproape 300 de partide, convocări la loturile naţionale de juniori, tineret-olimpic şi universitar. „Mă bucur că am fost părtaş la cel mai bun rezultat realizat de Politehnica în Divizia A, care văd că se păstrează până astăzi, locul 6, după ce am pierdut poziţia a treia în ultima etapă, în anul 1966. Tot în perioada cât am evoluat eu, am învins de două ori pe Dinamo, la Bucureşti, cu 1-0 şi 3-1, şi odată pe Steaua, cu 2-1. Pentru o echipă studenţească au însemnat performanţe. Noi ne pregăteam foarte serios, dar exista şi o anume fluctuaţie de jucători, pentru că majoritatea eram studenţi şi aveam mereu tineri la început de drum, şi tot din acest motiv şi o atmosferă mai boemă. Câştigurile nu erau ca cele de astăzi, dar eram foarte ataşaţi de club, de oraş, jucam cu mare dăruire pentru public. Îmi amintesc că i-am primit cu căldură pe Mihai Romila, pe Dănilă şi pe alţii. Jucătorii acelui timp veneau cu calităţile de bază, viteza şi forţa, bine definite. Cei de astăzi mi se par mai firavi, din acest punct de vedere. Apar şi multe durităţi. Noi ne respectam mai mult adversarul”.

Citeşte şi: UPDATE Gata cu baschetul feminin la Iaşi!

Fosta extremă a Politehnicii ne-a vorbit şi despre faptul că la antrenamente se exersau de zeci de ori anumite combinaţii ofensive de către jucătorii cu rafinament tehnic, până când acestea ieşeau cu ochii închişi. „La meciurile din Copou, cifra medie la orice joc era de opt mii de spectatori, dar când veneau Dinamo sau Steaua se ajungea la 20 000-25 000. Lumea se urca şi în copacii din jurul stadionului, pentru că nu mai avea loc în tribune. Eu am avut un randament constant în anii aceia. N-am prea ştiut ce înseamnă să fii rezervă. Mai mult, în 1971, Politehnica Iaşi a avut patru jucători în echipa campionatului stabilită pe baza mediei  notelor date de ziarele de specialitate, etapă de etapă. Au fost Ianul, Cuperman, Lupulescu şi cu mine. Pe postul meu jucau în acea perioadă fotbalişti de clasă, precum Lucescu (Dinamo), Crăiniceanu (Steaua) sau Ţarălungă (Craiova)”.
Incze IV a venit la Iaşi cu tolba plină de poveşti. I le-am ascultat, le-am memorat şi urmează să le aşezăm într-o carte despre fotbalul ieşean. Vasile ARHIRE