De ce sunt românii dezamăgiți de președinți

 Dorian OBREJA

Aș fi putut aborda acest subiect mai târziu, peste câteva luni sau un an; doar că prefer să fie mai devreme, decât mai sau prea târziu. Un ziarist autentic trebuie să se poziționeze în opoziție – una constructivă – a doua zi chiar de la instalarea unei noi puteri.

Aș fi putut concepe titlul de mai sus în altă formă, și anume „De ce președinții îi dezamăgesc pe români”; dar aceasta ar fi însemnat să arunc întreaga vină pe personajele care au exercitat/exercită această funcție, ceea ce nu ar fi corespuns realității și adevărului. Vina este și a celor care, cu un soi de sado-masochism, se lasă amăgiți, nu doar a amăgitorilor.

Două motive principale cred că am aflat a fi la originea dezamăgirilor.

Primul este generat de total eronata percepere sau definire a funcției/rolului prezidențial. Chiar și în condițiile în care politicieni lucizi atrag atenția asupra urmărilor riscante. Ilie Bolojan: ”Existența unui salvator care este viitorul președinte sau viitorul premier este o chestiune falsă și a ne baza așteptând un salvator nu va da rezultate”. Crin Antonescu: „Românii vor un tătuc, un președinte puternic, care să ne facă  dreptate, care să recâștige respectul pierdut de poporul nostru, care să distrugă corupția, să crească salariile, să aducă medicii în țară, să facă autostrăzi, și, nu în ultimul rând, să antreneze Naționala de fotbal a României. Vrem un tătuc, pentru că ne-am săturat să fim conduși de verișori, nepoți și cumetri; vrem să fie unul singur, ca să știm pe cine să înjurăm, atunci când lucrurile nu merg bine, nu ca acum, când sunt 100.000 de vinovați...Dar președintele nu poate să facă lucrurile pe care le face un tătuc, nu poate să crească salariile, nici să facă autostrăzi, spitale și școli, nu poate să aducă medicii, inginerii, profesorii, asistentele, zidarii, tâmplarii sau bucătarii care sunt plecați din România. Pentru că președintele nu este tătuc, pentru că România este o democrație; bună-proastă, dar o democrație cu libertăți multe și obligații puține, pe când statul unui tătuc este o dictatură cu obligații multe și libertăți puține„.

Al doilea motiv este acela că, în ciuda aparențelor, menite a salva democrația, în repetate rânduri românii nu au ales cu adevărat, ci au confirmat doar persoane desemnate, pe ultima sută de metri, de grupuri de interese (dinlăuntru sau/și din afară). Așa se face că au candidat nu Corneliu Coposu (sau Nicolae Manolescu), ci Emil Constantinescu; nu Theodor Stolojan, ci Traian Băsescu; nu Crin Antonescu, ci Klaus Iohannis. Și ultimele scrutin prezidențial se înscrie în același narativ; încă din 2020 inițiații știau cine va câștiga...

Normal, dar trist și contraproductiv, în atari circumstanțe, să apară deziluziile. Emil Constantinescu a fost supranumit ”președintele speranțelor pierdute”; încrederea în Traian Băsescu scade, de la 63% (în 2005), la 9,8%!!! (în 2008); Klaus Iohannis devine, în 2013, președintele cu cea mai scăzută cotă de încredere în țară (8%) și, record nedorit, cu cea mai joasă cotă de încredere dintre președinții fostelor state comuniste devenite membre UE.

Iată de ce privesc cu maximă rezervă triumfalista știre conform căreia ”cota de încredere a lui N. Dan a explodat”, ajungând la 57%. După ce s-au fript în atâtea rânduri, românii pot fi dispuși a se dezamăgi extrem de repede, mai ales dacă vor exista și argumente concrete, materializate în pași greșiți, aproape inevitabili, în situația în care suntem.