Țara în care proscrișii devin prescriși...

Dorian OBREJA

Periodic, în România (nu doar, însă, acum, ea ne interesează), izbucnesc scandaluri. Fie că sunt chiar motive, fie pentru că se încearcă învăluirea – în fașă sau în ceață – a altor scandaluri (poate mai pustiitoare).

Ceea ce se întâmplă de o bucată de vreme pe tema justiției – începând cu pensiile speciale și ajungând până la „capturarea„ ei – nu face excepție. Deosebirea, față de alte momente, legate de același subiect, constă în diferențele extrem de mari în percepție și reacție, între lumea reală și cea virtuală. Internetul și părți ale presei dau o importanță apocaliptică temei, în vreme ce numărul participanților la ieșirile în stradă este de doar câteva sute sau cel mult mii de persoane. Explicația poate să conste din conștientizarea faptului că nu e loc de iluzii, de vreme ce manifestații cu sute de mii de participanți, în 2017, au dus la căderea guvernului, dar, între timp, personajele s-au întors la butoane, iar calitatea actului de justiție nu a crescut. Problemele generate de acest subiect au la bază 4 motive principale: 1. imperfecțiunea (uneori intenționată) a legilor, începând cu Constituția, ce lasă loc de interpretări și portițe de scăpare pentru cei care le încalcă; 2. senzația că judecătorii și procurorii au învățat nu la facultăți deosebite de drept, ci despre drepturi diferite; 3. conivența între unii politicieni și unii magistrați – astfel, cei din urmă nu și-au dat singuri drepturi (inclusiv pensii) speciale, ci le-au fost acordate de cei dintâi; 4. faptul că, spre deosebire, de exemplu, de zona medicală, în cea a magistraturii nu există și nu se aplică principiile malpraxisului, prin care vinovații de greșeli și/sau abuzuri să răspundă, inspecția judiciară existând doar formal.

De fapt, privind lucrurile mai general și la scara istoriei, problemele justiției au început în momentul în care împăratul Carol cel Mare, dornic de a-și alimenta din gros visteria, a înlocuit legea talionului (prin care inculpatului i se aplică o pedeapsă identică sau similară cu răul săvârșit de el), sintetizată în expresia ”ochi pentru ochi”, cu cea denumită Wergeld, prin care, pentru o crimă, persoanei vinovate nu i se mai aplica o pedeapsă capitală, ci o...amendă, o „reparație” în bani, existând și un soi de mercurial...
De atunci încoace, justiția a cunoscut un proces consecvent de ”îmblânzire”, fiind parcă, din ce în ce mai mult, dedicată în a apăra infractorii de pedepse, decât societatea de infracțiuni & infractori. Din cele 195 de țări membre ale ONU, 102 au abolit pedeapsa cu moartea, chiar pentru infracțiuni teribile; așa se face că ucigașul norvegian a 77 de tineri nu doar că trăiește, dar a și dat în judecată statul, nemulțumit de condițiile din închisoare!!!

Una dintre „găselnițele” mai noi se numește prescripție. De ea

au beneficiat, deja: Ioana Băsescu, Elena Udrea, Mariean Vanghelie, Ionuț Costea, Sebastian Vlădescu, Mihai Necolaiciuc, Lucian Duță, Nicușor Constantinescu și alte câteva mii de persoane; se află în așteptarea aceleiași ”salvări”: Liviu Dragnea, Robert Negoiță, Adrian Sârbu, Cristian Burci, și alte câteva mii de persoane.

Încet, dar sigur - și cu urmări dintre cele mai nefaste – siguranța cetățeanului (infractor) a ajuns mai presus de cea a statului.

În acest context, scandalul justiției din România este doar rezultatul unei lupte între două tabere  (ambele cu politicieni și magistrați). Care nu vor lege, dreptate și adevăr, ci putere!