Mâncărurile uitate ale țăranilor din satele Iașului, o poveste de gusturi și tradiții pierdute

 În satele din inima Moldovei, acolo unde dealurile dulci și câmpiile roditoare se întind cât vezi cu ochii, se află o bogăție neprețuită - rețetele culinare vechi, transmise din generație în generație * astăzi, însă, multe dintre mâncărurile care cândva erau esențiale pentru viața de zi cu zi a țăranilor moldoveni sunt pe cale de dispariție, fiind înlocuite de preparate moderne, mult mai accesibile, dar și mai puțin autentice

 

În satele din jurul Iașului, timpul pare să fi păstrat vii amintirile unor tradiții și obiceiuri pe cale de dispariție. Printre acestea, mâncărurile de altădată, preparate cu ingrediente simple, dar pline de savoare, sunt ca niște relicve ale unei lumi în care bucătăria era strâns legată de ciclurile naturii și de resursele locale. Din păcate, multe dintre aceste preparate, odinioară obișnuite în gospodăriile țăranilor moldoveni, au fost date uitării, înlocuite treptat de gusturile moderne și globalizate. Cu toate acestea, câțiva oameni din satele Iașului încă își amintesc și păstrează vie tradiția acestor mâncăruri uitate.

Ciorba de știr și lobodă – „mâncarea săracului”

Ciorba de știr și lobodă era unul dintre felurile principale de mâncare, mai ales în perioadele grele. În timp ce astăzi ne-am obișnuit cu salate bogate și sofisticate, știrul și loboda creșteau în grădini sau pe câmp, în flora spontană. Banalele buruieni erau transformate într-o ciorbă simplă, dar hrănitoare, cu puțină ceapă, morcov, usturoi și uneori câțiva cartofi. Gustul ușor acrișor al lobodei, în combinație cu știrul, dădeau un preparat răcoritor, perfect pentru zilele de vară. Astăzi, știrul și loboda sunt rar folosite, iar în bucătăriile moderne nici nu există. Doar țăranii în vârstă își aduc aminte de gustul lor și de zilele când ciorba de știr era o constantă în meniul zilnic.

Mălaiul – esența simplității

O altă mâncare tradițională, mălaiul, era la baza multor mese. Făcut din făină de porumb, mălaiul era fie consumat ca pâine, fie fiert sub formă de terci. În satele Iașului, terciul de mălai, cunoscut și sub numele de „mămăligă moale”, era însoțit de o bucată de brânză de oaie sau câteva cepe verzi. În timpul iernii, acest terci era adesea mâncat cu lapte sau cu smântână, oferind o masă simplă, dar foarte hrănitoare. Deși mămăliga încă este populară în multe case din România, mălaiul moale fiert, consumat ca principal fel de mâncare, este acum rar întâlnit. Oamenii preferă preparate mai elaborate, iar mălaiul simplu a devenit o relicvă a trecutului.

Scordoleaua – piureul săracului

Scordoleaua este o mâncare care, deși extrem de gustoasă, este aproape complet uitată în zilele noastre. Se prepară din usturoi pisat amestecat cu miez de pâine înmuiat în apă și oțet, legat cu ulei de floarea-soarelui sau de cânepă. În trecut, când carnea era un lux, scordoleaua era o soluție pentru a însoți alte preparate precum cartofii fierți sau peștele prăjit. Gustul său puternic de usturoi o făcea să fie preferată de țărani, mai ales în zilele de post. Astăzi, scordoleaua poate fi găsită doar în rețetele vechi, adânc ascunse în caietele de bucătărie ale bunicilor. Usturoiul este încă iubit în bucătăria românească, dar acest fel simplu, fără pretenții, este rar regăsit la mesele de zi cu zi.

Borșul de bureți – darul pădurii

În pădurile din jurul Iașului, ciupercile sălbatice erau culegerea de aur a toamnei. Bureții, ciuperci mari și cărnoase, erau adesea folosiți în borșuri acre, una dintre ciorbele preferate ale țăranilor. Borșul de bureți, făcut din ingrediente simple, precum bureți, ceapă, morcov și borș natural, era o delicatesă oferită de natură. Țăranii mergeau în pădure să culeagă ciuperci, având grijă să le recunoască pe cele comestibile, o artă care astăzi este aproape pierdută.

Ciupercile de pădure nu mai sunt la fel de prezente în bucătăriile moderne, iar borșul de bureți a devenit o raritate. Odată cu trecerea timpului, această mâncare se estompează din amintirile celor mai tineri, fiind păstrată doar în poveștile celor bătrâni.

Plăcintele pe lespede – tradiția coacerii pe piatră

În satele din jurul Iașului, plăcintele erau o adevărată tradiție, mai ales cele coapte pe lespede – o piatră încinsă în vatra sobei. Aluatul simplu, umplut cu brânză, verdețuri sau chiar cartofi, era întins subțire și copt direct pe lespede, rezultând o crustă crocantă și un miez moale. Acest tip de plăcinte era mult diferit de cele moderne, coapte în cuptoare sau tigăi, având o aromă inconfundabilă de fum și piatră încinsă. Astăzi, cuptoarele electrice și plitele moderne au înlocuit sobele tradiționale, iar plăcintele pe lespede sunt o raritate. Doar în câteva sate mai izolate se mai poate întâlni această metodă de preparare, însă și acolo este pe cale de dispariție.

Maura ANGHEL

Mâncărurile uitate ale țăranilor din satele Iașului nu sunt doar preparate culinare, ci și povești despre supraviețuire, despre o relație profundă cu natura și despre simplitatea care cândva era la baza vieții rurale. Redescoperirea acestor rețete ar putea aduce nu doar gusturi noi (sau vechi) în bucătăriile noastre, dar și o conexiune mai profundă cu trecutul nostru cultural, cu oamenii care au trăit simplu, dar au știut să aprecieze ceea ce aveau. Aceste preparate, deși modeste, reprezintă o comoară gastronomică pe cale de dispariție, ce merită redescoperită și păstrată.