Două războaie escaladează. În era Trumpeacemaker!

Dorian OBREJA

Am senzația că e ca și cum continentele Europa și America de Nord s-ar fi apropiat unul de altul, în raport cu acum un deceniu. În paranteză, dacă ar fi să fie așa, mișcarea continentelor ar contrazice, chiar flagrant, tendința de mișcare a politicienilor din cele două spații, americanii – interesați de separare, europenii – amatori de un status quo, și acela generat doar de dorința de a fi apărați.

De unde senzația amintită? Cele ce au loc - și, respectiv, autorii lor - în SUA și Europa se văd mai mult ca altădată din partea opusă. Aduc aminte că Donald Trump a mai fost președinte, între 20 ianuarie 2017 și 20 ianuarie 2021; dar, cu certitudine, în acea perioadă parcă nu era pus sub lupa de astăzi. E drept, și manifestările sale sunt mai spectaculoase, spre a folosi un eufemism...

Scriam un editorial, la o săptămână după 4 noiembrie 2024, data celei de a doua alegeri a lui Trump ca președinte. Titlul spunea, deja, multe: ”Trumpacemaker„. Noroc că am avut prudența să-l însoțesc de un semn al întrebării. Supranumele de „făcător al păcii„, ca și legenda care circula, privind dorința personajului de a primi Nobelul pentru pace, nu se născuseră din senin. Ba chiar se poate spune că cel care a lansat supranumele și legenda era însuși personajul! Afirmație ce e susținută de repetatele declarații din vremea campaniei electorale, ce susțineau că el „va încheia războiul din Ucraina în 24 de ore” și că va relansa procesul de pace din Orientul Mijlociu - și acum continuă șirul declarațiilor de acest gen, cea mai recentă fiind promisiunea unei „păci iminente între Israel și Iran, chiar în clipele în care cele două țări făceau un schimb intens de rachete, bombe și drone. Astăzi, se pot consemna  doar realități total opuse, conflictele din ambele zone cunoscând escaladări majore.

Să însemne aceasta lipsa calităților necesare unui „făcător de pace„? Dacă ar fi să judecăm după unele acțiuni, precum disputa din Biroul Oval cu liderul ucrainean, am putea înclina să dăm un răspuns afirmativ. În realitate, lucrurile sunt mai complicate, în perioada în care ne aflăm e tot mai greu de crezut (și de făcut) ca un singur om să determine pacea, mai ales când acel om e la cârma unei țări care nu mai este (cel puțin în aceeași măsură ca altdată) „cea mai tare din parcare”. Puterea se împarte între SUA, China și Rusia, atât în situațiile în care una dintre ele este direct implicată (războiul din Ucraina), cât și în conflictele-proxy (cele din Orientul Mijlociu). Negocierile necesită efectuarea unei echilbristici extreme, indiferent dacă se desfășoară pentru dominarea unor spații pământești sau pentru obținerea de „pământuri rare”.

În plus, nu poate fi ștearsă amintirea unor fapte (unele pot fi catalogate ca păcate) din trecut. Se spune, astfel, că secretarul american de stat James Baker i-ar fi promis, în 1990, lui Mihai Gorbaciov, că NATO nu se va extinde spre est – ceea ce nu s-a întâmplat. Mai aproape de zilele noastre, în 2018, Donald Trump a decis retragerea unilaterală a SUA din Acordul nuclear încheiat în 2015 de președintele Obama cu Iranul; astfel, s-au creat premisele situației în care ne aflăm acum. Senatorul Christopher Murhy subliniază: „Iranul nu ar fi fost atât de aproape de a deține o armă atomică, dacă Trump și premierul Netanyahu nu ar forțat America să iasă din acordul nuclear”.  

Atât de multe circumstanțe fac pacea să rămână doar un deziderat. Sau, mai grav, o iluzie...