O țară ca afară, sau condusă din afară?

 Dorian OBREJA

În 1989/1990, România a fost singura țară post-comunistă în care trecerea de la totalitarism la democrație s-a făcut prin violență, conducătorii vechiului regim fiind executați. Prin intervenția sau cel puțin influența, se spune, a unor forțe străine, o coaliție între Vest și Est. De atunci până spre zilele noastre, România a fost singura țară în care planul lui Gorbaciov (ejectarea ”vechii gărzi” și înlocuirea cu o nomenclatură mai tânără și mai ”plăcută”, aptă de a seduce Occidentul și de a primi investiții) a funcționat, astfel încât cripto-comuniștii au reușit să confiște puterea.

În 2012, România a fost singura țară cu un referendum călcat în picioare: deși 7.403.836 de români au spus ”da” suspendării președintelui de atunci (față de 943.375 care au spus ”nu”), acesta a rămas în funcție printr-o stranie erată și o la fel de ciudată decizie a CCR. Se spune că în urma intervenției unei forțe străine. Din Vest. De peste Atlantic.

În 2024, România devine una dintre puținele țări europene (după Ucraina, 2004, și Austria, 2016) cu alegeri prezidențiale anulate. Tot de către CCR. După zile  întregi de haos și bâlbâieli, și după o renumărare parțială, după ce începuse votarea pentru turul II...Motivul invocat: influențarea procesului electoral de către o putere străină. Situată la câteva sute de kilometri în est...

Momentele amintite mai sus sunt și vor rămâne controversate, dar, în esență, par a fi materializarea influențelor unor puteri străine. Și asta poate să revolte, dar nu să mire. Fiindcă, indubitabil, România reprezintă, datorită poziției sale geostrategice pe multiple planuri, o țară de mare interes atât pentru cancelariile occidentale, cât și pentru Kremlin. Venit la putere în 2000, Vladimir Putin și-a făcut publică, șapte ani mai târziu, la Conferința de Securitate de la Munchen, în prezența mai tuturor liderilor vestici importanți, viziunea sa despre ”reconfigurarea arhitectecturii de securitate”, respingând o lume cu un singur suveran, subliniind că ”modelul unipolar este nu numai inacceptabil, ci și imposibil în lumea de azi”. 17 ani mai târziu, se pare că realitatea îi confirmă spusele. Dispariția Cortinei de Fier, în 1989/1990, în urma înțelegerilor de la Malta dintre Bush și Gorbaciov, punea punct existenței unei lumi bipolare. Existau chiar speranțe pentru viitor, atâta vreme cât Manfred Worner, secretar general al NATO pe atunci, declara că ”politica de a nu amplasa trupe NATO în afara teritoriul Germaniei oferă Uniunii Sovietice o fermă garanție de securitate”.  Numai că această stare a durat mai puțin de un deceniu: în 1999, Cehia, Ungaria și Polonia deveneau membre ale Alianței Nord-Atlantice, urmate, în 2004, de România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia, apoi de alte țări din Balcani și Scandinavia. Odată cu aceasta, Cortina de Fier reînvia, numai că se muta mai la est. Iar lumea devenea, din nou, (și mai) bipolară. Ba poate chiar mai mult decât atât, dacă ținem seama de ascensiunea tot mai pronunțată a Chinei.

Datorită poziției sale geostrategice, România a fost supranumită ”roza vânturilor”. Poziționată astfel, teoretic, țara noastră ar avea doar de câștigat, fiind ”curtată” atât de Vest, cât și de Est. Dar, din cauza ciocnirii vânturilor din direcții contrare, a unor momente de ”curtare” cu de-a sila, ea e departe de împlinirea visului de a deveni ”o țară ca afară”, dând impresia, uneori, că este condusă din afară...