Europa nu mai e liberă, ci închisă...

Dorian OBREJA

În țările aflate, cândva, în ceea ce se numea, sugestiv, lagărul socialist, sunt generații care datorează mult sau foarte mult secției române a postului de radio Europa Liberă, pe toată perioada funcționării lui, adică între 4 iulie 1950 și 2008, dar, cu deosebire, până în decembrie 1989, când era cam singura modalitate de a arunca o privire dincolo de Cortina de Fier, a cărei apariție fusese sesizată și definită de către premierul britanic Winston Churchill, într-un discurs din martie 1946. Dar Europa Liberă era o și o sursă de știri despre cele ce se întâmplau în țară, unde regimul păstra astfel de informații „la secret”.

Primul meu contact cu această punte între două lumi a fost pe 21 august 1968; eram în vacanță, locuind într-o vilă din cartierul ambasadelor, și țin minte că am fost uimit: de la mai toate ferestrele deschise se auzeau, tare, programele Europei Libere dedicate invaziei din Cehoslovacia și curajoasei poziționări a României. Apoi, lucrurile au reintrat în „normal”, adică postul se asculta cu ferestrele închise și cu volumul la minim. Dar se asculta, potrivit unor date, de către circa 10 milioane de români!

Între 1969 și 1975, pasionat fiind de muzică, urmăream, zilnic, ”Metronomul” lui Cornel Chiriac. Apoi, pe măsură ce mă maturizam, mi-am extins audiția și la alte programe. Și am continuat să o fac inclusiv în perioada de jurnalist la un ziar ”socialist”, găsind o alternativă la propaganda oficială. În această calitate, am fost sancționat sau atenționat pentru mai multe articole, fiind întrebat, retoric, de către membri ai noemenclaturii de partid, ”dumneata vrei să ajungem în gura Europei Libere?„...

Din decembrie 1989, postul a reînceput a fi ascultat cu ferestrele deschise. În ipostaza de lider al unui ziar nou și liber, mi s-a părut absolut firesc ca, printre primele contacte stabilite, să fie acela cu vocea principală de la Europa Liberă, Neculai Constantin Munteanu. Care s-a dovedit a fi un ajutor însemnat, atât în zona unor sfaturi jurnalistice, dar și, mai ales, concret, asigurând elemente logistice pe traseul Iași-Budapesta-Praga-Viena-Berlin, atunci când, în 1991, am plecat pe acest traseu, în fruntea unui echipaj, în căutarea unei tipografii, în condițiile în care cea existentă practica cenzura.

Desigur, în noile circumstanțe de după 1990, cu presă liberă, necesitatea unei alternative, mai ales cu rezerva că venea din exterior, a început să fie pusă tot mai mult sub semnul întrebării. Așa se face că, în 2008, secția română a postului de radio și-a încetat emisia. Din păcate, pentru că jurnalismul practicat acolo (ca și la secția română a BBC) era sub semnele unui profesionalism exemplar, bine documentat și echidistant, în vreme ce tot mai multe segmente ale mediei românești erau sau deveneau partizane, în slujba unor moguli sau interese de partid(e). Postul de radio a dispărut, dar brandul – nu, revenind în România în 2018, sub forma unui site pe internet. Acum, însă – mai exact de pe 31 martie -, aflăm că și acesta va fi închis, acesta fiind unul dintre efectele suspendării finanțării de către președintele Trump. Precum alte decizii ale personajului, și  aceasta e contestabilă: s-or face oarece economii la buget, dar SUA se lipsește de o armă importantă în lupta cu propaganda bruxelleză, care îi devine,  pe zi ce trece, tot mai ostilă. De menționat că închiderea din Ungaria a survenit urmare a solicitării lui Victor Orban; oare și în România să se fi întâmplat la fel?