Prutul vrajbei noastre

Dan M.BREZULEANU

N-am văzut, în istoria recentă a unionismului, o știre care să genereze atâta isterie colectivă, care să (re)întindă mai multă sârmă ghimpată pe malurile unui râu desemnat de strapii istoriei să separe același neam.  

Este vorba de un matrerial publicat în ziarul nostru de joi și intitulat „Mii de moldoveni sunt lăsați fără buletine la frontieră! Actele de identitate românești, anulate din cauza domiciliilor fictive”. O realitate forțată cumva de noi reglementări legislative, dar impusă, evident, de realitățile din țară, unde se înmulțeau „rezidenții”, înghesuiți câte sute și mii, pe la aceleași adrese, în realitate case și încă - multe dintre ele - părăsite.

Dar de aici și până la miile de comentarii injurioase, nu doar răutăcioase, pline de ură, de un alt fel de ură, una primitivă, redescoperită după două mii de ani pe ambele maluri ale Prutului, n-a fost decât o fracțiune de secundă de răbdare. Majoritatea „socializatorilor” nici măcar n-au citit textul. Și-au suflecat mâinecile și s-au pus pe compus invective...

Poate că nu mai știm, de fapt, ce vrem. Poate că am pierdut undeva, între tranziții interminabile și dezamăgiri succesive, exercițiul de a ne privi unii pe alții cu bună-credință.

Prutul nu mai este doar un râu: e o oglindă spartă în care fiecare vede doar ciobul lui și crede că este întregul adevăr.

Și mai e ceva: ne-am obișnuit să reacționăm, nu să înțelegem. Să lovim, nu să reparăm. Să suspectăm, nu să întrebăm. Iar când vine vorba de relația cu frații de peste râu, reflexele astea se intensifică, devin un soi de febră tribală. Uităm că orice comunitate devine o junglă atunci când renunță la dialog.

Dar de data asta, isteria stârnită în online a arătat cât de subțire e stratul de civilizație pe care îl purtăm. Câteva rânduri dintr-un articol – nici măcar un verdict, ci o constatare jurnalistică – au fost suficiente pentru ca mii de oameni să dea drumul unui torent de jigniri. Și totuși, în spatele acelei realități incomode se află altceva: o administrație nepregătită, o legislație stufoasă, o lipsă de comunicare dintre instituții și cetățeni, deopotrivă români.

Și atunci, ce rămâne de făcut? Să ne mai mințim o vreme că suntem „același popor”? Să bifăm anual câte un marș, câte o conferință, câte un discurs festiv, în timp ce, în realitate, se adâncește prăpastia dintre mentalități?

Uniunea – cea reală, nu cea de pe rețelele de socializare – nu se construiește nici cu slogane, nici cu nostalgii, nici cu emoții înflăcărate. Se construiește cu responsabilitate, cu dreptate, cu reguli clare și cu respect reciproc. Nu cu domicilii fictive, nu cu „servicii” administrative improvizate, nu cu politici dublate de ipocrizie.

Poate că timpul nu ne mai este aliat. Poate că generațiile cresc deja cu alt imaginar, altă geografie afectivă, altă hartă a identității. Poate că vom rămâne, în cele din urmă, două țări, două lumi, două direcții. Dar dacă se va întâmpla asta, nu Prutul va fi vinovat. Ci noi toți, cei care am lăsat ura să fie mai puternică decât limba, frica mai puternică decât adevărul, iar neîncrederea mai puternică decât istoria.

Prutul a fost desenat de străini. Zidurile dintre noi, însă, le-am ridicat singuri.

Iar dacă mai există vreo șansă să demontăm sârma ghimpată – nu cea fizică, ci cea mentală – ea pleacă de la un lucru elementar: să ne ascultăm înainte să răcnim. Și să înțelegem că, fără o minimă bună-credință, nu există pod peste Prut care să țină.