3 suverani; ceilalți – vasali...

 Dorian OBREJA

Constatând că un politician, chiar lider al unui partid, nu stăpânește suficient de bine limba română, vorbind, mai degrabă, într-o ridicolă romgleză, dar nu cunoaște nici înțelesul unui termen pe care l-a utilizat în mai multe rânduri, poți reacționa în mai multe moduri.

Calea cea mai simplă, dar și mai lipsită de eficiență, ar fi să ridici din umeri, trăgând concluzia eminamente fatalistă ”asta este”.

E, însă, cu totul preferabilă o altă atitudine. Cea care, materializată, să ducă la elaborarea unor legi și norme prin intermediul cărora politicienii să nu mai fie personaje care se fac - și ne fac! – de râs. Astfel, ar trebui ca toți cei care candidează, de la funcția de consilier local în cea mai amărâtă comună, până la demnitatea de președinte, să fie obligați a trece niște teste severe, vizând cunoașterea limbii române și a stăpânirea unui bagaj suficient de cunoștințe (de la cele politice, economice și juridice, până la cele de cultură generală).  N-ar fi lipsită de interes nici un examen psihiatric amănunțit, a cărui trecere ar echivala cu eliminarea riscului unor derapaje ce aparțin, îndeobște, doar oamenilor atinși de noaptea minții.    

Încă și mai importante - și eficiente - ar fi măsuri proactive, precum organizarea unor cursuri complexe (care să asigure, de principiu, obținerea de rezultate bune la testele amintite), obligatorii pentru toți aceia care intenționează a candida.

După această punere în temă, teoretică, să încercăm și o aplicație practică, oprindu-ne asupra unor termeni extrem de vehiculați în etapa actuală, în România, dar nu numai.

Unii dintre specialiștii în politologie susțin, cu destule argumente demne de luat în considerare, că vremea ideologiilor a apus, intenția de vot, actualmente, nemafiind motivată ideologic. Emoțiile, simpatiile și antipatiile par a ghida mai mult indivizii în alegerile lor decât una sau alta dintre doctrine. Chiar și așa, însă, suma acestor emoții/simpatii/antipatii trebuie să poarte un nume. Pe cât posibil, cât mai răsunător, cât mai de impact, având în vedere că el urmează a trona pe stindarde, bannere, afișe, insigne, dar și în conștiința celor care se subsumează unuia sau altuia dintre curente.  

Dintre care cel mai în vogă în ultima perioadă pare a fi suveranismul. Termen care, se constată, este folosit de către mulți și în multe situații fără a i se cunoaște exact sensul în contextul respectiv.

Printr-o rapidă – dar nu superficială – consultare a dicționarelor și cărților de specialitate, aflăm că: suveran înseamnă ceva care este deasupra tuturor, cu o mare autoritate, ce are autoritatea supremă; suveranismul, având sensul de „ideologie a suveranității”, este conceptul de a deține controlul asupra condițiilor de existență, fie la nivelul sinelui, al grupului social, al regiunii, al națiunii sau al întregii lumi; că suveranitatea poate fi națională, însemnând independența unui stat față de alte state în ceea ce privește afacerile interne și relațiile externe, sau a poporului, semnificând puterea, autoritatea supremă care emană de la popor. De regulă, un suveranist dorește să ”recapete controlul” , fie contra grupurilor interne, fie de la instituții externe (de guvernare globală, federalism și uniuni supranaționale), optându-se pentru izolaționism și protecționism.

După așa incursiune, închei într-o notă aparent mai veselă: cu adevărat suverane par a fi SUA, China și Rusia. Ceilalți ”actori” sunt mai mult sau mai puțin vasali...