Curând, Ursula ar putea rima cu dictatura

Dorian OBREJA

Chiar dacă nu se manifestă foarte vizibil/vocal, în UE se confruntă două tendințe, anume accentuarea federalizării și conservarea suveranității statelor. Fiecare tabără pune la bătaie argumente cu care speră, mai întâi, să convingă, apoi să-și materialize intenția. Cea dintâi susține necesitatea unei tranziții către o ”federație autentică”, dat fiind că actuala configurație de confederație este insuficientă și ineficientă în fața noii ordini mondiale; cea de doua reclamă că federalizarea ar duce la pierderea identității naționale și a controlului asupra deciziilor locale.

Lucrurile nu se opresc aici, dat fiind că în interiorul primului curent se manifestă, tot mai apăsat, tentația unei așa-numite „Europe cu două viteze”, sau, exprimat mai blând, pentru a nu genera reacții adeverse, a „cooperării consolidate”, ceea ce ar permite unor țări (precum Germania, Franța, Italia) să joace rolul principal, celelalte trebuind a se mulțumi cu ipostaza de martori. Desigur, aplicarea în practică a unei asemenea măsuri ar încălca flagrant principiul egalității țărilor în UE, principiu care garantează că toate statele membre sunt egale în fața tratatelor, având drepturi și obligații egale, indiferent de mărime sau putere economică.

Declarațiile Ursulei von der Leyen, făcute la întîlnirea de joia trecută de la castelul Alden Biesen din Belgia, conform cărora  

”nu ar trebui să ne ferim să folosim posibilitățile prevăzute în tratatele privind cooperarea consolidată”, deschid calea unor mutări în acest sens.

În paralel, se mai pot consemna intenții care, la prima lectură, ar părea că, odată puse în operă, ar putea șubrezi democrația din cadrul UE. Încă din 2012, Wilfried Martens, președintele PPE – cel mai puternic grup din Uniune – clama necesitatea unor lideri aleși în mod direct de către cetățenii europeni. Subiectul a revenit în actualitate, cu două nuanțe importante: liderii amintiți ar putea fi aleși de către Parlamentul European (deci ar fi lipsiți de legimitatea dată de votul direct), iar din cei doi existenți acum (președintele Consiliului și cel al Comisiei) ar rămâne doar unul, cu atribuții și puteri mult mai mari (poate prea mari pentru o structură democratică). De asemenea, se ia în calcul posibilitatea alegerii unor deputați pan-europeni (între 50 și 100), fără a se indica și principiile selectării unor candidați, care ar trebui să fie cei mai buni din cei buni la nivelul statelor componente.

Un subiect foarte delicat și, totodată, controversat, este acela al eliminării (sau limitării) dreptului de veto în UE, o asemenea măsură echivalând cu trecerea de la unanimitate, la majoritatea calificată. Desigur, pe de o parte, așa ceva ar putea duce la eficientizarea procesului decizional, precum și la facilitarea extinderii UE. Pare că ne aflăm într-un cerc vicios, deoarece, pentru a se elimina dreptul de veto, este nevoie de votul unanim al tuturor statelor, iar multe dintre ele văd acest veto drept o expresie a suveranității naționale și o cale de protejare a propriilor interese.

Mai toate subiectele și principiile amintite se discută și negociază, însă, doar în structurile de la Bruxelles și nu fac, așa cum ar trebui, obiectul unor referendumuri în toate statele UE. Apropo de federație, dar și de democrație, ar trebui urmat exemplul Elveției, ce își consultă cetățenii în toate chestiunile importante, de la cuantumul salariului minim (3.263 euro), la a 13-a pensie sau limitarea populației la 10 milioane de locuitori!