Gestație terminată, naștere ratată

Dorian OBREJA

Nu aș lua drept referință, pentru definirea startului noii guvernări actuale, decembrie 2024, deși așa ar fi fost normal, ținând cont că atunci au fost alegerile parlamentare care au dat configurația actualului legislativ. Din acesta, în mod normal, trebuia să rezulte un executiv bătut în cuie, numai că nefasta tradiție a supremației voinței unui „tătuc al națiunii” și-a pus amprenta.

Cred că iunie 2025 este data corectă, pentru că (abia) spre sfârșitul acesteia - după o lună de la prezidențiale, deși erau urgențe arzătoare - s-a instalat noul executiv. Atunci s-au putut înregistra și primele semne care aveau să devină definitorii pentru acea parte a executivului care își are sediul în Palatul Cotroceni și care, evident, crede că este „primus inter pares” și se manifestă ca atare – lentoarea și tendința nerespectării principiului separației și echilibrului puterilor (legislativă, executivă și judecătorească). Și cel de al cincilea ocupant post-decembrist al funcției supreme și-a început activitatea parcă dorind să confirme că, pentru România, regimul semi-prezidențial este o mare pacoste.

Iunie 2025 – februarie 2026 înseamnă un interval de 9 luni, exact perioada de gestație normală pentru nașterea unui copil cu „mens sana in corpore sano”. Pentru a se întâmpla astfel, ambii părinți trebuie să aibă gene bune, să fie sănătoși și să respecte oarece reguli, nu doar în această perioadă, ci și în cea a procreației.

La finele lui februarie 2026, din păcate, nu putem consemna vești bune. Și asta, indubitabil, din pricina „părinților”, dar și a „moașelor”.

Prea mulți și prea cu tendințe contrare înregistrăm în prima categorie. Pe primul palier, tată și mamă sunt președintele și premierul. Deși cel dintâi își exprimase opțiunea pentru cel de al doilea cu mult timp înainte de desemnare, după, relația n-a devenit mai solidă și mai apropiată; dimpotrivă, parcă fiecare trage în direcții diferite, ceea ce e cu totul contraproductiv. La aceasta contribuie multe, începând cu stilurile de muncă și terminând cu  fizionomiile  - fundamental deosebite; în vreme ce unul e lent, oscilant și mereu zâmbăreț, celălalt pare asemenea unui berbec roman de asediu (& austeritate, desigur), mereu încruntat (ajutat și de monosprânceană).

Pe al doilea palier, e și mai jale. Preocuparea principală a două dintre partidele coaliției (PSD și USR), care se urăsc de moarte, dar se văd obligate a „concubina” un timp, este aceea de a arăta cu degetul (nu precizez care...) unul spre celălalt, a-și pune piedici și a șantaja cu ieșirea de la guvernare. Un rezultat negativ al anunțatului (pentru 15 martie) referendum intern în PSD ar putea echivala cu punctul maxim al unei crize politice grave, tichia de mărgăritar ce lipsește României în această perioadă. 

Fără îndoială, țara noastră a înregistrat, în ultimele trei decenii și jumătate, numeroase progrese în cele mai diverse domenii. Din păcate, în importanta zonă a clasei politice, acolo unde se iau decizii care influențează esențial celelalte segmente ale societății, putem vorbi de stagnare sau chiar regres (prin scăderea calității resursei umane). Punerea interesului personal sau de partid înaintea celui general, creșterea fenomenului corupției, scăderea numărului de buni profesioniști, cărora li se preferă deținători de cv-uri pompoase, dar goale de conținut sau trucate – toate acestea și multe altele contribuie la desenarea unei imagini ce nu poate asigura viitorul meritat de România.