Președintele nu e...destul, până nu e și fudul!

Dorian OBREJA

Pentru a evita orice confuzie sau interpretare, aduc aminte că, la origine, proverbul pe care l-am parafrazat în titlu sună astfel: „prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”; cu vremea, însă, lucrurile se mai schimbă, inclusiv termenii. Oricum, am pus trei puncte, lăsând fiecăruia libertatea de a le înlocui după placul inimii.

Apropo de schimbări. În tinerețe, bărbații-bărbați, mai ales când au alături femei-femei, se trezesc o dată sau de mai multe ori pe noapte, sculându-și și partenera, întru delectarea amândorura cu oarece stări orgasmatice. Mai spre apusul vieții, fenomenul trezirii rămâne prezent, dar din alte motive, ce determină împricinații în a se simți regi, adică a sta pe tron. Unde, mai ales dacă durează mult, din plictiseală, dar îndeosebi din nostalgia stărilor orgasmatice, se apucă de butonat pe telefonul mobil. Fenomenul se manifestă, din câte se poate constata, indiferent de situarea pe scară socială a personajului în discuție. Și, cu cât personajul e mai sus, cu atât urmările pot avea un impact mai mare – nu neapărat pozitiv. Boala cu pricina (căci cred că e o maladie, și încă pandemică!) a afectat/infectat inclusiv mulți lideri de stat, fenomen pe care l-aș numi „tiktokizarea președinților”.

Până în urmă cu nu mulți ani, inclusiv la nivelul șefilor țărilor, exista minunata instituție a purtătorului de cuvânt. Care ieșea, periodic, sau ori de câte ori era nevoie, cu declarații, fără a culege lauri, dar trăgând ponoase dacă ceva nu era bine. Până la urmă, această instituție era un soi de scut pentru înalții demnitari, nelăsându-i să se expună prea mult unor consecințe. De o bucată de vreme, situația s-a schimbat. Și cred că semnalul cel mai puternic de încurajare a schimbării a venit, cred că deja ați ghicit, de la Marele Portocaliu din  Casa Albă. Purtătorii de cuvânt șomează, iar, în unele cazuri (a se vedea Palatul Cotroceni) nici nu există. Aceasta, desigur, ca expresie a ego-ului exacerbat al liderilor, care vor să fie (sau măcar percepuți ca) omniprezenți, omniscienți, omnipotenți.

Inevitabil, cu asemenea principii (mărunte) și comportamente (idem), rezultatele sunt pe măsură. A mai vorbi de sacralitatea funcției prezidențiale, astăzi, este mai mult decât lipsit de sens, în circumstanțele în care unii dintre cei care o exercită, prin ceea ce fac, coboară această funcție într-un derizoriu și trist, dar și grav; pentru că, teoretic, cel aflat într-o asemenea ipostază, „tătucul națiunii”, ar trebui să fie un exemplu „luminos”, chiar demn de urmat.

Desigur, nu trebuie să trecem peste faptul că mulți filosofi -dintre care în mod deosebit Niccolo Machiavelli – au susținut că ”natura vieții politice necesită disponibilitatea de a demonstra obiceiuri de caracter care ar fi înțelese în mod obișnuit drept vicii”. Autorul citat sublinia că „bunul lider are dreptate morală să facă ceea ce este de obicei considerat greșit; el trebuie să fie crud, înșelător și adesea violent”. Privind la ce se întâmplă azi în diverse părți ale lumii, realizăm că, indiferent dacă or fi citit sau nu pe Machiavelli, din ce în ce mai mulți lideri îi aplică teoriile!

Numai că, aceiași lideri (definiți de mine într-un editorial precedent ca pigmei) nu se mulțumesc cu vicii mari, ci le practică și pe cele mai mărunte, stând pe rețelele de socializare, și lăudându-se, ba că au răpit președintele unui stat, ba că aeronava lor a fost escortată de avioane militare. Estimp, cine guvernează?