Americanii vin și pleacă, băștinașii șed și menta freacă

Dorian OBREJA

Sunt destul de mulți cei care se năpustesc și înghesuie în a comenta, cât mai „a cald” un eveniment sau altul. Eu, unul, prefer analizele mai „la rece” când tabloul de analizat devine mult mai complet. Așa stau lucrurile și în cazul subiectului care a inflamat scena politică, presa și societatea câteva zile, modificarea numărului de soldați americani din România.

Opiniile s-au împărțit tranșant. O parte a descris situația în culori închise intense, accentuând termenul de retragere, văzută fie drept pedepsire a actualei conduceri a țării - ce se adaugă, agravant, scoaterii de pe lista beneficiarilor de Visa Waiver și relațiilor minimaliste între Washington și București -, fie ca un semn de confirmare a unei noi împărțiri în sfere de influență între Rusia și SUA. Cealaltă parte – de la palatele Cotroceni, Victoria și susținătorii ocupanților acestora -  susține că dracul nu-i chiar așa negru, culminând cu afirmația unui userist, care declară că nu e vorba de retragere, „ucrurile stând, în realitate, exact invers”!

Adevărul, ca mai întotdeauna, e undeva pe la mijloc. Decizia fusese deja anunțată încă de la instalarea la Casa Albă a actualului președinte și întărită de declarații ulterioare, cea mai clară aparținând șefului Pentagonului, care, în iunie a.c., sublinia că „țările europene trebuie în viitorul apropiat să se descurce singure şi să înlocuiască militarii americani dislocaţi în estul continentului”.

Până în 1990, armata țării noastre cuprindea circa 400.000 de militari activi, 6 milioane de militari rezervişti, 3.000 de tancuri şi aproape 1.000 de avioane de luptă - cifre care o plasau pe locul 8 în Europa și 17 în lume. După 1990, contextul geostrategic s-a schimbat, România e în NATO, iar armata este formată numai din militari profesionişti - 90.000  inclusiv 3.000 de rezerviști voluntari; circa 50 tancuri operaționale și 164 aeronave (numărul avioanelor de luptă e mult mai mic). Cu aceste cifre, Armata României ocupă acum doar locul 57 în lume, ca număr de militari şi tehnică de luptă.

Desigur, datele unui război modern s-au schimbat fundamentale în ultima vreme - și conflictul din Ucraina este mărturie -, armatele fiind obligate să se supună cerințelor dictonului „non multa, sed multum”. Dotările tot mai evoluate și soldații tot mai specializați contează mai mult decât mase imense de ostași ieșind din tranșee, strigând „uraaaa” și atacând la baionetă. Însă scăderea atât de mare a efectivelor de activi, dar mai ales rezerviști și lipsa înzestrării au generat o vulnerabilitate gravă, având în vedere conflictul din nord-est, șeful Statului Major al Apărării susținând că „țara noastră nu are cum să apere frontiera (650 km) cu Ucraina”; aceasta, nici cu sistemele Patriot (3 operaționale, suficiente doar pentru București și alte 2 mari orașe) sau escadrilele existente, nici terestru, cu doar opt brigăzi de manevră (între 16 și 32.000 soldați).

S-a solicitat creșterea numărului de soldați la cel puțin 100.000 – nu s-a făcut nimic; legea serviciului militar voluntar e în travaliu prelungit, iar 4 luni sunt prea puține. În locul unui serviciu militar obligatoriu, de minimum 6 luni, axat pe elementele moderne, se preferă apelarea la, mă scuzați, frecarea mentei, adică înlocuirea americanilor plecați cu invincibilii soldați belgieni, macedoneni și luxemburghezi etc. Crede cineva că mercenarii vor fi mai devotați în apărarea țării noastre mai mult decât proprii ei soldați?