Șoșonul, cățelul și piciorul națiunii

Dan M.BREZULEANU

Există bancuri care, deși desprinse dintr-o lume absurdă, ajung să explice mai bine realitatea decât o mie de analize politice.

Un nebun internat la ospiciu mergea zi de zi prin curtea spitalului târând după el, legat cu o sfoară, un șoșon vechi. Într-o bună zi, un alt pacient îl privește cu admirație și îi spune:

– Vai, dar ce cățel frumos aveți!

Nebunul îl măsoară din priviri, ușor iritat:

– Nu e cățel! Nu vezi? E un șoșon!

Celălalt, și mai nedumerit:

– Și atunci de ce nu vă încălțați cu el?

Răspunsul a venit instantaneu:

– Dar ce, vrei să mă muște?

Dacă privim cu atenție spectacolul politic din ultimele săptămâni, observăm că România trăiește exact aceeași scenă. Singura diferență este că șoșonul a ajuns la Palatul Cotroceni, iar spectatorii nu mai sunt pacienții unui ospiciu, ci aproape douăzeci de milioane de cetățeni.

De mai bine de o lună, românii asistă la un exercițiu național de redefinire a realității. Ceea ce ieri era prezentat drept salvarea țării, astăzi este descris ca o problemă. Ceea ce dimineață este un aliat indispensabil, seara devine o povară. Ceea ce unii numesc responsabilitate, alții numesc trădare. Nimeni nu pare să știe exact ce este șoșonul, dar toată lumea vorbește despre el.

Pentru președintele Nicușor Dan, șoșonul politic pare să se transforme de la o zi la alta. Uneori este un cățel cuminte care trebuie protejat. Alteori este un dulău indispensabil pentru stabilitatea guvernării. În momentele dificile devine o javră bătrână care nu mai răspunde la comenzi, dar care trebuie ținută aproape pentru că, nu-i așa, alternativa ar fi și mai rea.

Problema este că șoșonul nu este nici cățel, nici dulău, nici javră. Este exact ceea ce este: un șoșon. Un obiect uzat, tras de toți în direcții diferite, reinterpretat după interesul de moment și prezentat publicului în funcție de nevoile zilei.

De partea cealaltă, Ilie Bolojan pare să privească aceeași situație cu realismul rece al unui om care știe foarte bine că șoșonul nu poate deveni pantof doar pentru că cineva îl descrie astfel la televizor. Nu pare să și-l dorească încălțat. Nu pare convins că este măsura potrivită. Nu pare dispus să spună că este confortabil atunci când vede clar că produce bătături!.

Și totuși, paradoxul este evident. Deși nu pare să-l dorească, continuă să îl împingă înainte. Continuă să încerce să îl potrivească pe piciorul unei societăți care protestează, care se plânge, care avertizează că doare.

Românii privesc scena și au o întrebare simplă: dacă știți că nu se potrivește, de ce insistați?

Pentru că aici apare adevărata dramă a politicii românești. Nu mai contează realitatea. Contează narațiunea. Nu mai contează dacă șoșonul este rupt. Contează să fie prezentat drept o soluție. Nu mai contează dacă oamenii șchiopătează. Contează să li se explice că, statistic vorbind, merg foarte bine.

În ultimii ani, politica românească a devenit un concurs permanent de cosmetizare a evidenței. Cetățeanul vede un lucru, liderii îi explică altul. Economia scârțâie, dar ni se vorbește despre performanțe istorice. Taxele cresc, dar ni se spune că povara fiscală este gestionabilă. Nivelul de trai stagnează, dar ni se prezintă grafice optimiste.

Exact ca în povestea cu șoșonul.

Când realitatea nu mai poate fi ascunsă, ea este reinterpretată. Când reinterpretarea nu mai funcționează, este schimbată eticheta. Iar când nici eticheta nu mai convinge pe nimeni, se caută un nou vinovat.

Poate că întrebarea nu este dacă șoșonul este prea mic. Poate că întrebarea nu este nici dacă dulăul este prea fioros.

Poate că adevărata întrebare este de ce cei care conduc țara continuă să creadă că românii nu disting diferența dintre un șoșon și un cățel.

Pentru că, spre deosebire de personajele din banc, oamenii au început să observe că ceva îi strânge. Și când milioane de oameni spun că îi doare, problema nu mai este piciorul.

Problema este șoșonul.